denotație sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr dénotation] 1 (Log) Sferă. 2 (Lin) Semnificație.

DENOTÁȚIE, denotații, s. f. 1. (Log.) Totalitatea indivizilor la care se aplică un cuvânt; sferă. 2. (Lingv.) Sensul stabil și analizabil în afara contextului unui cuvânt. – Din fr. dénotation.

DENOTÁȚIE, denotații, s. f. 1. (Log.) Sferă. 2. (Lingv.) Semnificație. – Din fr. dénotation.

denotáție (-ți-e) s. f., art. denotáția (-ți-a), g.-d. art. denotáției; pl. denotáții, art. denotáțiile (-ți-i-)

denotáție s. f. → notație

DENOTÁȚIE s. 1. v. sferă. 2. v. semnificație.

DENOTÁȚIE s.f. 1. (Log.) Denumire a unui obiect care trimite la un concept; sferă. 2. (Lingv.) Faptul de a denumi, semnificație lexicală. [Cf. fr. dénotation, it. denotazione].

DENOTÁȚIE s. f. 1. (log.) sferă (4). 2. semnificație (1). (< fr. dénotation, lat. denotatio)

DENOTÁȚIE ~i f. 1) log. Numire a unui obiect prin mijlocirea unui concept. 2) lingv. Semnificație lexicală curentă; sens lexical. [Art. denotație; G.-D. denotației; Sil. -ți-e] /<fr. denotation

DENOTAȚIE s. 1. (LOG.) extensiune, sferă. 2. (SEMIOTICĂ) semnificație.

DENOTÁȚIE (DENOTÁRE) s. f. (cf. fr. dénotation, it. denotazione): desemnare, denumire a sensului propriu (de dicționar) al unui cuvânt; actul repetabil prin care unui obiect (lucru, eveniment, ființă, fenomen, idee, acțiune etc.) i se atribuie un nume. D. nu are întotdeauna ca rezultat un singur nume (cuvânt) pentru un singur obiect: ea se poate încheia și printr-o perifrază. D. angajează atât zona lingvistică, cât și psihologia, sociologia, logica, istoria culturii materiale și a celei spirituale a comunității de limbă în care se dau numele (cuvintele). Ea nu are loc în mod deliberat, ci numai în măsura în care obiectele obligă pe oameni să le numească; ea nu este însă gratuită, ci determinată de complexitatea relațiilor dintre oameni, dintre ei și acțiunile lor asupra naturii.