demn, ~ă a [At: TOMICI, Î. 40/3 / V: (înv) deamn, ~ă, dign, ~ă / Pl: ~i, ~e / E: lat dignus] 1 (Urmat de pp „de”) Vrednic de ceva. 2 Capabil (1) de ceva. 3 (D. oameni) Care impune respect Si: respectabil, rezervat, sobru. 4 (D. oameni) Care este la înălțimea unei situații. 5-8 (D. manifestările oamenilor) Care exprimă sobrietate, severitate, distincție. modificată

DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. – Din lat. dignus (după lemn < lignum, semn < signum etc.).

DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. – Formație savantă din lat. dignus (modificat după lemn < lignum, semn < signum, etc.).

DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de... ). Mălinenii făcuseră o faptă demnă de a fi pildă și pentru alții, însămînțînd totul la vreme. CAMILAR, TEM. 99. Dintre cazurile posibile... [autorul] a ales deci cazul cel mai rar (poate), dar și singurul demn de interes. CAMIL PETRESCU, T. II 37. Cînd ai ști tu cît simțirea-ți și privirea-nduioșată Cît te face de plăcută și de demnă de iubit. EMINESCU, O. IV 37. ♦ Capabil, destoinic. Eliad, demn următor al lui Lazăr. NEGRUZZI, S. I 334. 2. (Despre oameni sau purtarea, atitudinea lor) Care impune respect, care e la înălțimea unei situații; respectabil. Nu l-am văzut niciodată ieșind din atitudinea lui socotită și demnă. GALACTION, O. I 95. Stimată doamnă, soțul dumitale și colegul nostru distins se întoarce ca un erou. Fii deci demnă și ține-ți firea. SAHIA, N. 49. ◊ Fig. Nopțile ce petrecurăm... cu Pașadia fură astîmpărate, demne. M. I. CARAGIALE, C. 98.

demn adj. m., pl. demni; f. démnă, pl. démne

demn adj. m., pl. demni; f. sg. démnă, pl. démne

DEMN adj. 1. vrednic. (~ de luat în seamă.) 2. respectabil. (Un om ~; o purtare ~.) 3. mândru. (O ținută ~.)

Demn ≠ nedemn

DEMN, -Ă adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. Corect, respectabil; rezervat, grav. [< lat. dignus].

DEMN, -Ă adj. 1. vrednic de... ◊ capabil, destoinic. 2. care impune respect; corect, rezervat, grav. (< lat. dignus)

demn (démnă), adj. – 1. Vrednic, capabil de. – 2. Care impune respect. Lat. dignum (sec. XIX), adaptat rom. pe baza paralelismului signum › semn, lignum › lemn. – Der. (din lat. sau fr.) demnitar, s. m.; demnitate, s. f.; nedemn, adj. Formele dignitar, dignitate sînt înv. – V. îndemna.

DEMN ~ă (~i, ~e) 1) Care merită (ceva); vrednic (de ceva); destoinic. O persoană ~ă de admirație. 2) Care corespunde, după anumite criterii, cu ceva sau cuiva; pe măsura cuiva sau a ceva. O operă ~ă de un mare compozitor. 3) (despre oameni și despre manifestările lor) Care impune respect. /<lat. dignus

demn a. 1. vrednic, care merită ceva: demn de laudă; 2. distins prin calitățile sale: om demn; 3. grav și rezervat: aer demn; 4. care e în conformitate cu: fiu demn de tatăl său.

*demn, -ă adj. (lat. dignus, fr. digne, it. degno, pin infl. luĭ lemn, semn). Vrednic, care merită să fie în bine, fie în răŭ: demn de laudă, de ocară. Distins pin calitățĭ: un om demn. În conformitate cu, tot așa de bun orĭ de răŭ: fiŭ demn de tatăl luĭ. Adv. în mod demn.

DEMN adj. 1. vrednic. (~ de luat în seamă.) 2. respectabil. (Un om ~; o purtare ~.) 3. mîndru. (O ținută ~.)

DIGNUS EST INTRARE (lat.) este demn să intre – „Dignus este intrare in nostro docto corpore” („Este demn să intre în învățatul nostru corp”). Formulă solemnă de acordare a titlului de doctor în universitățile medievale, păstrată până astăzi în unele țări. Are uneori un sens glumeț.

HONESTA MORS TURPI VITA POTIOR (lat.) o moarte demnă este de preferat unei vieți rușinoase – Tacit, „Agricola”, 33.