demâncáre sf [At: PSALT. HUR. 46r/6 / V: dă~ / Pl: ~cắri / E: de4 + mâncare] (Îvp) Mâncare.[1] modificată

DEMÂNCÁRE s. f. (Pop.) Mâncare, hrană, bucate; demâncat. – De4 + mâncare.

DEMÂNCÁRE s. f. Mâncare, hrană, bucate; demâncat. – De4 + mâncare.

DEMÎNCÁRE s. f. Mîncare, hrană, alimente, bucate. La seceră... romînul pornește cît se poate de dimineață, luîndu-și bucatele sau demîncarea pentru ziua întreagă. PAMFILE, A. R. 117. Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu demîncare în țarină la niște lingurari, ce-i aveam tocmiți prășitori. CREANGĂ, A. 52.

de mâncáre (de mâncat) prep. + s. f. (dă ~)

demâncáre (mâncare) (pop.) s. f. (s-a dus cu ~)

demâncáre (mâncare) s. f.

DEMÂNCÁRE s. v. aliment, hrană, mâncare.

DEMÂNCÁRE f. pop. Ceea ce servește la alimentarea unui organism viu; hrană; nutriment. /de + mâncare

demîncáre f., pl. inuz. ărĭ. Mîncare (alimente) transportată: a venit cu demîncarea lucrătorilor.

mîncáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a mînca. Ceĭa ce se mănîncă, aliment, bucate; ĭaurtu e o mîncare care prelungește vĭața. Masă, prînz orĭ cină: doŭă mîncărĭ pe zi, a da cuĭva mîncare (subst) saŭ de mîncare = de mîncat (verb). – Pop. se zice și a adus demîncarea (subst.).

demîncare s. v. ALIMENT. HRANĂ. MÎNCARE.