defăima vt [At: COD. VOR. 109/20 / V: ~fai~, ~faiumá, ~famá, ~ămá, desf~, difaimá / Pzi: ~fáim, ~méz și (înv) ~ắim / E: it diffamare, lat *diffamiare] (C.i. oameni) 1 vt (Înv) A îndepărta cu dispreț și cu dojană. 2 vt (Înv) A subaprecia. 3 vt (Înv) A desconsidera. 4 vt (Înv) A înjosi. 5 vt (Înv) A umili. 6 vt (Înv) A detesta. 7 vt A vorbi de rău Si: a bârfi, a ponegri. 8 vt A blama. 9 vt A calomia. 10 vt A huli. 11-12 vtr A (se) compromite. 13 vr A decădea. 14 vt (Înv) A profana. 15 vt (Înv) A critica vehement. 16 vt (Înv) A condamna. 17 vt (Înv) A stigmatiza. 18 vt (Îvr) A anula un act. 19 vr (Reg; îf desf~) A se preface.

defăimát², ~ă a [At: BIBLIA (1688) 206 1/18 / V: ~fai~, ~faium~, ~fam~, ~ăm~, desf~, difaim~ / Pl: ~ați, ~e / E: defăima] 1 (Înv; d. oameni) Îndepărtat cu dispreț și cu dojană. 2 (Înv) Subapreciat. 3 (Înv) Desconsiderat. 4 (Înv) Înjosit. 5 (Înv) Umilit. 6 (Înv) Detestat. 7 (D. oameni) Vorbit de rău Si: bârfit², ponegrit². 8 Blamat. 9 Calomniat. 10 Hulit. 11-12 (D. oameni) Care (s-a compromis sau) a fost făcut să se compromită. 13 (Înv) Decăzut. 14 (Înv) Profanat. 15 (Înv; d. oameni) Criticat vehement. 16 (Înv) Condamnat. 17 (Înv) Stigmatizat. 18 (Pex) Ticălos. 19 (Înv; d. fapte) Condamnabil. 20 (Îvr; d. un act) Anulat. 21 (Reg; îf desf~) Prefăcut.

defăimát¹ sn [At: MDA ms / V: ~fai~, ~faium~, ~fam~, ~ăm~, desf~, difaim~ / Pl: ~uri / E: defăima] 1 Defăimare (1). 2 (Înv) Subapreciere. 3 (Înv) Desconsiderare. 4 (Înv) Înjosire. 5 (Înv) Umilire. 6 (Înv) Detestare. 7 Defăimare (7). 8 Blamare. 9 Calomniere. 10 Hulire. 11-12 Defăimare (12-13). 13 (Înv) Decădere. 14 (Înv) Profanare. 15 Defăimare (16). 16 (Înv) Condamnare. 17 (Înv) Stigmatizare. 18 Defăimare (19).

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.^[1]

DEFĂIMÁT, -Ă, defăimați, -te, adj. 1. Bârfit, ponegrit, calomniat, blamat (2). 2. (Rar) Cu reputație proastă, cu nume rău. ♦ (Înv.; despre fapte) Care strică reputația; infamant. – V. defăima.

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.

DEFĂIMÁT, -Ă, defăimați, -te, adj. 1. Bârfit, ponegrit, calomniat, blamat (2). 2. (Rar) Cu reputație proastă, cu nume rău. ♦ (Înv.; despre fapte) Care strică reputația; infamant. – V. defăima.

DEFĂIMÁ, defáim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim’ o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.

DEFĂIMÁT, -Ă, defăimați, -te, adj. 1. Bîrfit, calomniat, hulit, ponegrit. Înconjurat de nepăsare, sărac, gonit sau defăimat... Voi smulge inima din pieptu-mi. MACEDONSKI, O. I 218. 2. (Rar) Cu reputație proastă, cu nume rău. Am văzut perindîndu-se tot ce Bucureștii avea mai năbădăios, mai zănatic... și defăimat. M. I. CARAGIALE, C. 57. ♦ (Despre fapte) Care strică reputația bună, care aduce rușine; infamant. Îți mulțămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. NEGRUZZI, S. I 174.

defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeáză

defăimá vb. (sil. -făi-), ind. prez. 1 sg. defăiméz, 3 sg. și pl. defaimeáză

DEFĂIMÁ vb. v. calomnia.

DEFĂIMÁ vb. v. desconsidera, disprețui, nesocoti.

DEFĂIMÁT adj., s. v. calomniat.

A defăima ≠ a cinsti, a elogia, a lăuda, a glorifica, a preamări, a venera

A DEFĂIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare

defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].

*defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm.

defăima vb. v. DESCONSIDERA. DISPREȚUI. NESOCOTI.

DEFĂIMA vb. a (se) bîrfi, a (se) blama, a (se) calomnia, a (se) cleveti, a (se) denigra, a (se) discredita, a (se) ponegri, (livr.) a (se) detracta, a (se) vitupera, (înv. și pop.) a (se) ocărî, (pop.) a (se) huli, a (se) năpăstui, a (se) povesti, (prin Olt.) a (se) publica, (înv.) a (se) balamuți, a (se) măscări, a (se) mozaviri, a (se) pohlibui, a (se) ponosi, a (se) ponoslui, a (se) prilesti, a (se) vrevi, (fam. fig.) a (se) încondeia, (pop. fig.) a (se) înnegri. (De ce îl ~ pe nedrept?)

DEFĂIMAT adj., s. bîrfit, calomniat, denigrat, discreditat, ponegrit, (pop.) năpăstuit, (fam. fig.) încondeiat. (Om ~.)