definiție sf [At: EPISCUPESCU, O. Î. 218/20 / V: ~năciune, ~iciune, ~iune / Pl: ~ii / E: fr définition, lat definitio, -onis] 1-3 Operație logică de determinare a însușirilor proprii (unui lucru) (unei noțiuni sau) unui concept. 4-6 Enunț prin care se exprimă o definiție (1-3). 7 (Îe) A da ~ia A defini (1). 8 (Pex; îae) A stabili cu precizie. 9 (Pex; îae) A contura. 10 (Pex; îae) A caracteriza o persoană. 11 (Îe) Prin ~ Prin însăși natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. 12 Explicare, printr-o formulă exactă, a sensului unui cuvânt. 13 Propoziție prin care este redat sensul unui cuvânt.

DEFINÍȚIE, definiții, s. f. Operație de determinare a însușirilor proprii unui lucru, unei noțiuni etc.; enunțul prin care se exprimă această operație. ◊ Expr. Prin definiție = prin însăși natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. – Din fr. définition, lat. definitio.

DEFINÍȚIE, definiții, s. f. Operație de determinare a însușirilor proprii unui lucru, unei noțiuni etc.; enunțul prin care se exprimă această operație. ◊ Expr. Prin definiție = prin însăși natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. – Din fr. définition, lat. definitio, -onis.

DEFINÍȚIE, definiții, s. f. Operație logică prin care se arată conținutul unei noțiuni enunțînd notele ei esențiale; propoziție prin care se exprimă această operație. O bună definiție trebuie să indice genul proxim și diferența specifică a noțiunii de definit. ▭ Definiția marxist-leninistă a tipicului... subliniază că tipic este ceea ce corespunde esenței fenomenului social-istoric dat. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 351, 2/1. ◊ Expr. Prin definiție = prin însăși natura lucrurilor, în mod necesar prin toate notele sale caracteristice. – Variantă: definițiúne (pronunțat -ți-u-) (MACEDONSKI, O. IV 86) s. f.

definíție (-ți-e) s. f., art. definíția (-ți-a), g.-d. art. definíției; pl. definíții, art. definíțiile (-ți-i-)

definíție s. f. (sil. -ți-e), art. definíția (sil. -ți-a), g.-d. art. definíției; pl. definíții, art. definíțiile (sil. -ți-i-)

DEFINÍȚIE s. definire, explicație. (O ~ a noțiunii de „casă”.)

DEFINÍȚIE s.f. 1. Operație logică prin care se arată conținutul unei noțiuni, enunțându-se notele ei esențiale sau adesea indicându-se genul proxim și diferența specifică; propoziție prin care se exprimă această determinare. ◊ Prin definiție = prin însăși natura lucrurilor. 2. Procedeu conceptual servind la introducerea unui simbol nou într-un limbaj formalizat sau la specificarea semnificației unei expresii. [Gen. -iei, var. definițiune s.f. / cf. fr. définition, it. definizione, lat. definitio].

DEFINÍȚIE s. f. operație logică prin care se determină conținutul unei noțiuni, notele ei esențiale, indicându-se genul proxim și diferența specifică, sau se precizează înțelesul unui cuvânt ori simbol; propoziție prin care se exprimă această determinare. ♦ prin ~ = prin însăși natura lucrurilor. (< fr. définition, lat. definitio)

DEFINÍȚIE ~i f. 1) Operație logică prin care se determină conținutul unui concept sau al unei semnificații, enumerând particularitățile lor de bază. 2) Frază prin care se exprimă rezultatul unei asemenea operații. ◊ Prin ~ prin însăși esența lucrurilor. [Art. definiția; G.-D. definiției; Sil. -ți-e] /<fr. définition

definiți(un)e f. 1. explicarea sensului preciz al unei vorbe; 2. enunțarea calităților unei persoane sau unui lucru.

*definițiúne f. (lat. definitio, -ónis). Explicare, determinare, fixare, precizare a înțelesului unuĭ cuvînt: definițĭunea triunghĭuluĭ. Precizarea caracteruluĭ cuĭva. – Și -íție.

DEFINIȚIE s. definire. (O ~ a noțiunii de „casă”.)

DEFINÍȚIE (< fr.) s. f. 1. (LOG.) Propoziție sau ansamblu de propoziții determinând semnificația unui termen sau indicând caracteristicile esențiale ale unui obiect sau ale unei clase de obiecte. Într-o d. se disting: termenul sau combinația de termeni nou introduși (definitul); termenul sau combinația de termeni ale căror sensuri sunt deja cunoscute (definitorul). ♦ (La Aristotel) Determinare a naturii sau a esenței unei specii prin indicarea genului care o cuprinde (gen proxim) și a diferenței specifice prin care se delimitează de celelalte specii. ◊ Expr. Prin definiție = prin însăși natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. 2. (TELEC.) Conținutul de detalii al unei imagini de televiziune sau de fototelegrafie, exprimat prin numărul de elemente în care trebuie descompusă imaginea, astfel încât un element să nu conțină mai multe nuanțe de luminozitate.

definiție oratorică (sau poetică), figură de stil care constă în definirea obiectului cu ajutorul unor imagini poetice; în primul rând: omeoza sau comparația (P): „Sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul n-o mai vezi.” (Pop). D. oratorică este o formă scurtă, lapidară, ca o maximă sau sentință: „E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee. Ideea, ca și lupta și pâinea,-i tot femeie.” (T. Arghezi) Definiția poetică a stilului lui Rebreanu, care se datorește lui G. Călinescu: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării.” D. oratorică poate îmbrăca și o formă compozițională, cum ar fi schița-anecdotă: „- Cum vi se pare Schönberg – a fost întrebat autorul lui Pygmalion cu ocazia unui concert al Filarmonicii din Londra. – Un imens frig polar, care amintește de primele sau, dacă vreți, de ultimele dimineți ale lumii, a răspuns Shaw. – Dar Debussy? – Urma vântului care a trecut peste tărâmuri îndepărtate, a furat ce-a putut din palmieri și din porturile meridionale, risipindu-le esențele în arpegii și pianissime lunare.” (G. Sbârcea)