deducere definitie

2 intrări

23 definiții pentru deducere

dedúce vt [At: IORGOVICI, O. 46 / Pzi: ~dúc / E: lat deducere] 1-2 (A deriva o judecată particulară sau) un fapt dintr-o judecată generală, dintr-un alt fapt. 3 A trage o concluzie pe calea deducției, din două sau mai multe premise. 4 (Înv) A scădea. 5 (Îvr) A evolua către o anumită urmare.
dedúcere sf [At: FM (1843), 902/20 / Pl: ~ri / E: deduce] 1-2 Deducție (1-2). 3 Tragere a unei concluzii pe calea deducției, din două sau mai multe premise Si: dedus2 (3), deducție (3). 4 (Înv) Scădere. 5 (Îvr) Evoluare către o anumită urmare Si: dedus1 (5), deducție (5).
DEDÚCE, dedúc, vb. III. Tranz. 1. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul; a trage o concluzie, pe calea deducției, din două sau mai multe premise. 2. (Fin.) A scădea din veniturile unei persoane fizice sau juridice o anumită sumă, din diferite motive. – Din lat. deducere. Cf. fr. déduire.
DEDÚCERE, deduceri, s. f. Faptul de a deduce. – V. deduce.
DEDÚCE, dedúc, vb. III. Tranz. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul; a trage o concluzie, pe calea deducției, din două sau mai multe premise. – Din lat. deducere. Cf. (pt. sens) fr. déduire.
DEDÚCERE, deduceri, s. f. Faptul de a deduce. – V. deduce.
DEDÚCE, dedúc, vb. III. Tranz. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta mai generală sau un fapt din altul, a ajunge la o concluzie, a trage o concluzie. După ce stabili punctele cardinale, deduse că steaua strălucea deasupra apusului. GALACTION, O. I 615. Se putea deduce de la prima vedere că a mîncat dulceață. C. PETRESCU, Î. II 154.
DEDÚCERE, deduceri, s. f. Acțiunea de a deduce; deducție. De l-aș fi cunoscut în totul [volumul] mi-ar fi dat mult material... pentru deducerile mele. GHEREA, ST. CR. I V.
dedúce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dedúc, 1 pl. dedúcem, 2 pl. dedúceți; imper. 2 sg. dedú, neg. nu dedúce; part. dedús
dedúcere s. f., g.-d. art. dedúcerii; pl. dedúceri
dedúce vb. → duce
dedúcere s. f. → ducere
DEDÚCE vb. (livr.) a prezuma, (înv.) a cunoaște. (Ce ~ de aici?)
DEDÚCE vb. v. scădea.
DEDÚCE vb. III. tr. A desprinde o judecată particulară dintr-o judecată generală; a trage o concluzie (pe calea deducției). [P.i. dedúc. / < lat. deducere, cf. fr. déduire].
DEDÚCERE s.f. Faptul de a deduce. [< deduce].
DEDÚCE vb. tr. a face o deducție. (< lat. deducere, după fr. déduire)
dedúce (dedúc, dedús), vb. – A trage o concluzie. Format pe baza fr. déduire, plecîndu-se de la duce. – Der. deducți(un)e, s. f., din fr. déduction; deductiv, adj., din fr. déductif.
A DEDÚCE dedúc tranz. (concluzii) A desprinde prin deducție. /<lat. deducere
deduce v. 1. a scădea o sumă dintr’alta; 2. a trage o consecință dintr’un principiu.
*dedúc, -dús, a -dúce v. tr. (lat. de-dúcere. V. duc). Sustrag, scot o sumă dintr’alta: a deduce cheltuĭelile făcute. Conclud, trag o consecŭență: dacă tremurĭ, deduc că ți-e frig.
DEDUCE vb. (înv.) a cunoaște. (Ce ~ de aici?)
deduce vb. v. SCĂDEA.

deducere dex

Intrare: deduce
deduce verb grupa a III-a conjugarea a X-a
Intrare: deducere
deducere substantiv feminin