declamare definitie

2 intrări

22 definiții pentru declamare

declamá [At: NICOLAU, P. 237/12 / Pzi: ~lám și (înv) ~mez / E: fr déclamer, lat declamare] 1 vt (Prt) A vorbi cu ton emfatic. 2 vt A rosti cu voce tare un text literar (în versuri), marcând prin intonație sensul și accentul cuvintelor Si: a recita Vz scanda.
declamáre sf [At: HELIADE, PARALELISM, II, 152 / Pl: ~mắri / E: declama] 1 Rostire cu emfază, pe ton declamator Si: declamat1 (1). 2 Rostire a unui text literar (în versuri) cu marcarea prin intonație a sensului și accentului cuvintelor recitate Si: declamat1 (2).
DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.
DECLAMÁRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; declamație. – V. declama.
DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.
DECLAMÁRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; declamație. – V. declama.
DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare și cu tonul și gesturile adecvate o bucată literară, mai ales în versuri. V. recita. Te-ai pomenit pe urmă rostind... [versurile] tare, cu gesturile tînărului care le declamase. PAS, Z. I 319. Declamai, galant și glumind, versul antic, închinat Venerei. IBRĂILEANU, A. 160. ◊ Absol. Rozele nu învață la conservator arta de a declama. CAMIL PETRESCU, T. II 18. ♦ A vorbi cu ton declamator, retoric. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de cîte ori începea să declame, apărînd pe Stamati. BART, E. 266.
DECLAMÁRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; arta de a declama, declamație.
declamá (a ~) (de-cla-) vb., ind. prez. 3 declámă
declamáre (de-cla-) s. f., g.-d. art. declamắrii; pl. declamắri
declamá vb. (sil. -cla-), ind. prez. 1 sg. declám, 3 sg. și pl. declámă; ger. declamând
declamáre s. f. (sil. -cla-) → clamare
DECLAMÁ vb. v. recita.
DECLAMÁRE s. v. recitare.
DECLAMÁ vb. I. tr. A spune ceva (mai ales versuri) tare, cu tonul și gesturile adecvate. ♦ A vorbi retoric. [P.i. declám. / cf. fr. déclamer, it., lat. declamare].
DECLAMÁRE s.f. Faptul de a declama; declamație. [< declama].
DECLAMÁ vb. tr. a rosti cu voce tare un text literar (versuri). ◊ a vorbi cu un ton declamator. (< fr. déclamer, lat. declamare)
A DECLAMÁ declám tranz. 1) (texte, mai ales în versuri) A spune pe de rost, expresiv și cu intonație adecvată; a recita. 2) (cuvinte, propoziții) A pronunța cu un ton retoric și emfatic. /<fr. déclamer, lat. declamare
declamà v. 1. a recita cu glasul tare, cu tonurile și gesturile potrivite: a declama versuri; 2. a vorbi cu violență în contra cuiva.
*declám, a -á v. tr. (lat. de-clamareV. Chem). Recit cu voce tare cu tonu și gesturile cuvenite. V. intr. Vorbesc cu căldură contra cuĭva saŭ contra unuĭ lucru: a declama contra vițiuluĭ. Recitez, debitez pe un ton enfatic.
DECLAMA vb. a recita, a rosti, a spune, (rar) a debita, (pop.) a cuvînta. (A ~ o poezie.)
DECLAMARE s. declamație, recitare, spunere, (rar) debitare, (înv.) recitație. (~ unei poezii.)

declamare dex

Intrare: declama
declama verb grupa I conjugarea I
  • silabisire: -cla-
Intrare: declamare
declamare substantiv feminin
  • silabisire: -cla-