DEBITÁ1, debitez, vb. I. Tranz. 1. (În terminologia tehnică și administrativă) A vinde marfă cu amănuntul. Persoanele din gospodăriile particulare care mulg și debitează laptele în consumație publică sînt obligate să se prezinte trimestrial la vizita medicală. B. O. 1951, 1122. 2. A furniza o cantitate de fluid, de material mărunt sau de energie. Generatorul debitează curent. ♦ Fig. A rosti, a vorbi (de obicei repede, mult, pe nerăsuflate); a recita, a declama. Faimosul monolog [din Hamlet] e ridicul, dacă e considerat ca filozofie și debitat ca atare. CAMIL PETRESCU, T. II 88. De cîte ori îi întîlnești, îți debitează aceleași banalități pe care ți le-au spus și ieri. VLAHUȚĂ, O. A. 434. Închipuiți-vi-l... venind în fața scenei, luînd o poză demnă și începînd să ne debiteze o tiradă. CARAGIALE, O. III 257. 3. A tăia un material în bucăți de formele și dimensiunile cerute pentru folosirea lui.