deșertăciune definitie

12 definiții pentru deșertăciune

deșertăciune sf [At: (a. 1633) GCR I, 80/22 / V: (înv) deșartaciune, deșar~, deșăr~, ~tațiune, dișăr~ / Pl: ~ni / E: deșerta1 + -ciune] 1 Lipsă de conținut, de profunzime, de valoare, de importanță a ceva Si: zădărnicie, (îvr) deșertate, deșertătură, deșerție (1). 2 (Ccr) Ceea ce este lipsit de conținut, de profunzime, de valoare, de importanță Si: amăgire, iluzie, (înv) deșertare (8). 3 Lipsă de siguranță, de durabilitate, de statornicie a ceva. 4 (Ccr; mpl) Ceea ce este nestatornic, efemer Si: (înv) deșertare (9). 5 Lipsă de sens a ceva. 6 (Ccr; șlp) Obiecte de podoabă inutile. 7 Preocupare pentru lucruri, acțiuni inutile, lipsite de seriozitate. 8 (Pex) Înclinare spre o viață ușoară, imorală. 9 Dorință puternică de a face impresie Si: înfumurare, orgoliu, trufie, vanitate. 10 Mulțumire de sine exagerată. 11 (Rar; lpl) Fapte care denotă o ambiție, o dorință nejustificată de putere.
DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de folos, de importanță; zădărnicie; p. ext., lucru lipsit de valoare. 2. Preocupare pentru lucruri nefolositoare; ușurință, vanitate. – Deșert + suf. -ăciune.
DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de folos, de importanță; zădărnicie; p. ext., lucru lipsit de valoare. 2. Preocupare pentru lucruri nefolositoare; ușurință, vanitate. – Deșert + suf. -ăciune.
DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de importanță; zădărnicie, nimicnicie; p. ext. lucru lipsit de preț, de valoare, de rost. Începu iar să-și zică din fluier povestea de jale din război, cînd mureau oamenii de ger și de glonț și de schije, cu inima sfîșiată de deșertăciunea chinului lor. DUMITRIU, N. 238. Un om căruia i se urîse cu deșertăciunile cetăților și se făcuse sihastru. ISPIRESCU, L. 189. 2. Preocupare de lucruri deșarte, nefolositoare; ușurință, vanitate. (Atestat cu pronunțarea regională deșărtăciune) M-am dezbrăcat de haina deșărtăciunii. EMINESCU, N. 107. Mare-ți este deșărtăciunea, dacă te crezi învingător! ALECSANDRI, T. II 18.
deșertăciúne s. f., g.-d. art. deșertăciúnii; pl. deșertăciúni
deșertăciúne s. f. (sil. -ciu-), g.-d. art. deșertăciúnii; pl. deșertăciúni
DEȘERTĂCIÚNE s. 1. v. inutilitate. 2. inutilitate, nimic, nimicnicie, zădărnicie, (înv.) mișelie, nimicie. (Psalmistul afirmă că totul e ~.)
DEȘERTĂCIÚNE ~i f. 1) Lipsă de valoare sau de importanță; nimicnicie. 2) Lucru fără rost; nimicnicie; zădărnicie. 3) Ambiție deșartă. [Art. deșertăciunea; G.-D. deșertăciunei; Sil. -ciu-ne] /deșert + suf. ~ăciune
deșertăciune f. 1. caracterul lucrului deșert, fragilitate: totul e deșertăciune; 2. mândrie pentru cele deșerte.
deșertăcĭúne f. (d. deșert 1). Caracteru lucruluĭ deșert, fragilitate: toate-s deșertăcĭune. Vanitate, mîndrie de lucrurĭ deșerte: deșertăcĭunea gloriiĭ.
DEȘERTĂCIUNE s. 1. inutilitate, zădărnicie, (rar) zadar. (~ unei acțiuni.) 2. inutilitate, nimic, nimicnicie, zădărnicie, (înv.) mișelie, nimicie. (Psalmistul afirmă că totul e ~.)
VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS (lat.) deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune – „Eclesiastul”, 1, 2.

deșertăciune dex

Intrare: deșertăciune
deșertăciune substantiv feminin
  • silabisire: -ciu-