deșelare definitie

34 definiții pentru deșelare

deșela1 vt [At: PSALT. HUR. 47v/25 / V: (îrg) dăș~, (reg) deșălá1, dșălá, dișalá, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pzi: deșél / E: de(s)- + șale] (Pop) 1 vt (C.i. spinarea unui animal sau, pex, a unui om) A frânge de poveri ori de eforturi prea mari ori de lovituri puternice Si: a îndoi. 2-3 vtr (Pex) A (se) istovi din cauza eforturilor depuse. 4 vt (C.i. animale și oameni) A bate crunt.
deșela2 v [At: PSALT. HUR. ap. DLR ms / V: (reg) ~șăla2[1] / Pzi: deșel și ~lez[2] / E: ctm deșeua + șale] A deșeua. corectată
deșeláre1 sf [At: BIBLIA (1688), 1511 / V: (îrg) dăș~, (reg) deșăl~, dișal~, diș~ / Pl: ~lắri / E: deșela1] (Pop) 1 Îndoire a spatelui unui animal sau al unui om de poveri ori de eforturi prea mari, ori de lovituri puternice Si: (pop) deșelat1 (1), (îvp) deșelătură (1). 2 (Pex) Istovire din cauza eforturilor depuse Si: (pop) deșelat1 (2). 3 (Ccr) Durere de șale Si: lumbago.
deșeláre2 sf [At: DLR ms / V: (reg) ~șăl~, dișal~ / Pl: ~lắri / E: deșăla2] Deșeuare.
deșeua vt [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / P: ~șe-ua / Pzi: ~uéz / E: des- + (în)șeua] (C.i. un animal de călărie, mai ales calul) A-i scoate șaua Si: a deșela2.
DEȘELÁ1, deșél, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext, a unui om cu poveri ori eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Pref. de- + șale.
DEȘELÁ2 vb. I v. deșeua.
DEȘEUÁ, deșeuez, vb. I. Tranz. A scoate șaua de pe spinarea unui animal de călărie. [Pr.: -șe-ua. – Var.: deșelá vb. I] – Pref. de- + [în]șeua.
DEȘELÁ1, deșél, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext., a unui om cu poveri ori cu eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Des1- + șale.
DEȘELÁ2 vb. I v. deșeua.
DEȘEUÁ, deșeuez, vb. I. Tranz. A scoate șaua de pe spinarea unui animal de călărie. [Pr.: -șe-ua. – Var.: deșelá vb. I] – Des1 + [în]șeua.
DEȘĂLÁ vb. I v. deșela2.
DEȘELÁ1 vb. I v. deșeua.
DEȘELÁ2, deșél, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai, mai rar la alte animale, p. ext. la om) A îndoi spinarea, a vătăma, a frînge, a rupe (prin poveri prea mari sau prin lovituri puternice). Apucă un par și deșală vaca. SBIERA, P. 292. (În forma regională deșăla) Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu călare pe purcel să mi-l deșăli? REBREANU, R. II 30. Au aruncat-o îndata-mare jos [pielea de bivol] că-l deșăla nu alta, atît de grea era. SBIERA, P. 178. ◊ Refl. În spinare?... Poloboace de cîte 60 vedre unul? Să ne deșelăm? ALECSANDRI, T. I 441. – Variantă: (regional) deșălá vb.I.
DEȘEUÁ, deșeuez, vb. I. Tranz. A scoate șaua. de pe spinarea unui cal. – Variantă: deșelá (TEODORESCU, P. P. 587) vb. I.
deșelá (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșél, 3 deșálă; conj. prez. 3 să deșéle; ger. deșelấnd; part. deșelát
deșeuá (a ~) (a scoate șaua) (-ua) vb., ind. prez. 3 deșeueáză (-uea-), 1 pl. deșeuắm (-uăm); conj. prez. 3 să deșeuéze (-ue-); ger. deșeuấnd (-uând); part. deșeuát
deșelá (a frânge spinarea, a speti, a scoate șaua) vb., ind. prez. 1 sg. deșél, 3 sg. și pl. deșálă; conj. prez. 3 sg. și pl. deșéle; ger. deșelând; part. deșelát
deșeuá (a scoate șaua) vb. (sil. -ua), ind. prez. 1 sg. deșeuéz, 3 sg. și pl. deșeueáză, 1 pl. deșeuăm (sil. -uăm); conj. prez. 3 sg. și pl. deșeuéze (sil. -ue-); ger. deșeuând (sil. -uând); part. deșeuát
DEȘELÁ vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)
DEȘELÁRE s. istovire, spetire, (Munt. și Transilv.) dăulare. (~ unui cal.)
DEȘELÁRE s. v. curbatură.
DEȘEUÁ vb. (Mold. și Bucov.) a destărnița. (A ~ calul.)
A deșeua ≠ a înșeua
A DEȘELÁ deșél tranz. (persoane sau animale de tracțiune) A face să se deșele; a speti. /des- + șale
A SE DEȘELÁ mă deșél intranz. (despre persoane sau animale de tracțiune) A-și vătăma șalele din cauza unor eforturi excesive; a se speti. /des- + șale
A DEȘEUÁ ~éz tranz. (animale de călărie) A elibera de șa. [Sil. -șe-ua] /des- + a [în]șeua
deșelà v. 1. a scoate șeaua; 2. a frânge șalele, mijlocul: l’a bătut de l’a deșelat.
deșél, a -á v. tr. (d. șa, șea, pl. șele. – Deșel, deșelĭ, deșală [din deșeală]; să deșele. V. înșel). Iaŭ șaŭa de pe cal: a deșela calu. Vătam șalele, deformez mijlocu caluluĭ: l-a bătut pînă l-a deșelat. V. refl. Îmĭ deformez mijlocu, mă spetesc: m’am deșelat cărînd apă. Vechĭ. Încovoĭ. V. dăhulez.
DEȘELA vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)
DEȘELARE s. istovire, spetire, (Munt. și Transilv.) dăulare. (~ unui cal.)
deșelare s. v. CURBATURĂ.
DEȘEUA vb. (Mold. și Bucov.) a destărnița. (A ~ calul.)
deșălá, deșăl, vb. tranz., refl. – (pop.) A-și îndoi spinarea, a se încovoia. – Var. a lui deșela (< des + șale) (DEX, MDA).

deșelare dex

Intrare: deșela
deșăla tranzitiv conjugarea I grupa I verb
deșela 2 conj. 3 deșale conjugarea I grupa I verb tranzitiv
deșela 1 conj. 3 deșele tranzitiv conjugarea I grupa I verb
Intrare: deșeua
deșela 2 conj. 3 deșale conjugarea I grupa I verb tranzitiv
deșeua conjugarea a II-a grupa I verb tranzitiv
  • silabisire: de-șe-ua
deșela 1 conj. 3 deșele tranzitiv conjugarea I grupa I verb
Intrare: deșelare
deșelare