deșănțare definitie

12 definiții pentru deșănțare

deșănțá vr [At: VEISA, I. 124/2 / V: (îvr) diș~ / Pzi: ~țéz / E: cf deșanț] (Înv) 1 A se destrăbăla. 2 A se mira.
deșănțáre sf [At: RESMERIȚĂ, D. / Pl: ~țắri / E: deșănța] (Înv) Destrăbălare.
DEȘĂNȚÁ, deșănțez, vb. I. Refl. (Rar) A se destrăbăla. – Din deșănțat (derivat regresiv).
DEȘĂNȚÁRE, deșănțări, s. f. (Adesea fig.) Destrăbălare, dezmăț. – V. deșănța.
DEȘĂNȚÁRE, deșănțări, s. f. (Rar) Destrăbălare, dezmăț; dezordine. Sînt prea mic... ca să mă amestece, de pe acum, în toate deșănțările. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 354.
!deșănțá (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 se deșănțeáză
deșănțáre s. f., g.-d. art. deșănțắrii; pl. deșănțắri
deșănțá vb., ind. prez. 1 sg. deșănțéz, 3 sg. și pl. deșănțeáză
deșănțáre s. f., g.-d. art. deșănțării; pl. deșănțări
DEȘĂNȚÁRE s. v. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrânare, desfrâu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu.
A SE DEȘĂNȚÁ mă ~éz intranz. pop. și fam. A deveni neglijent, dezordonat; a se dezmăța. /Din deșanțat
deșănțare s. v. CORUPȚIE. DECADENȚĂ. DECĂDERE. DEPRAVARE. DESFRÎNARE. DESFRÎU. DESTRĂBĂLARE. DEZMĂȚ. IMORALITATE. PERDIȚIE. PERVERSITATE. PERVERSIUNE. PERVERTIRE. PIERZANIE. PIERZARE. STRICĂCIUNE. VICIU.

deșănțare dex

Intrare: deșănța
deșănța verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: deșănțare
deșănțare substantiv feminin