dar conj. –
1. Însă (funcție adversativă). –
2. (
Adv.) Atunci (funcție consecutivă). –
Var. dară (
vulg.), da. Probabil rezultat al compunerii cu
prep. de și (i)ar(ă),
v. iar. Opiniile asupra originii acestui cuvînt sînt foarte împărțite. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 112 și REW 2513, din
lat. de ea re. Crețu 315, Tiktin și Iordan, Dift., 49, pleacă de la *deară <
lat. de vero; Scriban îl pune în legătură cu
sb. da „însă”. Este evidentă confuzia cu da afirmativ, atît în
var. vulg. da, „dar” cît și în
var. vulg. dar „da”, folosită uneori de scriitorii moldoveni. Doar(ă),
adv. și
conj. (păi, atunci, funcție interogativă sau consecutivă;
înv., pentru ca, funcție consecutivă; poate, posibil, funcție dubitativă; numai, doar, funcție restrictivă), pare în principal același cuvînt (după Tiktin, doară reprezintă
lat. *de volat, în loc de *de velit, compunere care nu pare normală, și pe care totuși o admite Scriban; Candrea-Dens., ad 501 și Candrea pleacă de la de hora). Este posibilă o confuzie cu oare, cu funcție interogativă. Se observă astăzi o tendință de a reduce pe doar la dor.