dáfin sm [At: (a. 1701), FN. 98 / V: (înv) dáfne sn, ~e sf, (îrg) ~ă sf (reg) dáfie sf dắfin / Pl: ~i, (înv) ~e / E: lat daphinus] 1 Mic arbore din familia lauracee, cu frunze lucioase, aromate și totdeauna verzi, cu flori mici gălbui și cu fructe ovale, cultivat în sudul Europei Si: laur, (reg) biboi, ciumafetei, ciumăfaie, frunzișoară, lurbău, turbare (Laurus nobilis). 2 (Îs) Foaie (sau frunză) de ~ Frunză uscată de dafin (1) folosită în alimentație drept condiment sau la prepararea unor rețete în medicina populară. 3 (Îs) Unt (sau pomadă) de ~ Alifie preparată din frunzele sau boabele de dafin (1), întrebuințată în medicină și în cosmetică. 4 (Prc) Ramură sau frunză de dafin (1) cu care erau împodobiți în Antichitate învingătorii. 5 (Fig) Glorie. 6 (Bot; reg; șîs ~ creț) Salcâm (Robinia pseudocacia). 7 (Olt) Gard viu Si: (reg) dafinaș. 8 (Bot; reg) Afin (Vaccinium myrtilius). 9 (Bot; îvr) Tamarin (Tamarindus indica). 10 (Bot; reg; șîs ~ mic) Tulichină (Daphne mezereum). 11 (Bot; reg; îc) ~-trandafir Leandru (Nerium oleander). 12 (Bot; reg; îc) ~-mic Popilnic (Asarum europaem). 13 (Bot; reg; îc) ~-sălbatic Sălcioară (Elaeagnus angustifolia).

dắfin sm vz dafin

DÁFIN, dafini, s. m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente lucioase și aromatice și cu fructe ovale; laur (Laurus nobilis). ◊ Foi de dafin = frunzele uscate ale acestui arbore, folosite drept condiment. ♦ (La pl. sau, rar, în sintagma foi de dafin) Frunzele acestui arbore, cu care se împodobeau în Antichitate învingătorii; fig. glorie, succes. – Din sb. dafina.

DÁFIN, dafini, s. m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente, lucioase și aromatice și cu fructe ovale; laur (Laurus nobilis). ◊ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, folosite drept condiment. ♦ (La pl. sau, rar, în sintagma foi de dafin) Frunzele acestui arbore cu care se împodobeau în antichitate învingătorii; fig. glorie, succes. – Din scr. dafina.

DÁFIN, dafini, s. m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze lucioase și aromatice, totdeauna verzi (Laurus nobilis); laur. Simți în nări mireasmă de ulei de dafin. SADOVEANU, Z. C. 140. În drum e o căscioară. Închisă, părăsită. Un dafin o umbrește Sub leasa-i înflorită. MACEDONSKI, O. I 18. Dumbrăvi de dafin cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre. EMINESCU, N. 59. Deschide-te, dafin, acum pentru mine, Să m-adăpostesc. BOLINTINEANU, O. 85. ◊ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, întrebuințate în bucătărie ca condiment. Mirosul foilor de dafin, acum galbene ca tutunul de Havana, se răspîndi puternic și plăcut. GALACTION, O. I 120. ♦ (La pl. sau, rar, în expr. foi de dafin). Frunzele acestui arbore, cu care se împodobeau în antichitate învingătorii; fig. glorie, biruință, succes. Da, pe tatăl meu, slăvitul, mult iubitu-l-ai, spătare, Și cules-ați împreună dafini mulți. DAVILA, V. V. 151. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III 22. Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește, Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc. ALEXANDRESCU, P. 134.

dáfin s. m., pl. dáfini

dáfin s. m., pl. dáfini

DÁFIN s. v. salcâm.

DÁFIN s. (BOT.; Laurus nobilis) laur, (prin Transilv.) lurbăn.

dáfin (-ni), s. m. – 1. Laur (Laurus nobilis). – 2. (Olt.) Salcîm. Gr. δάφνη, prin intermediul lat. daphinus (Pușcariu 482; Candrea, Éléments, 23; Diculescu, Elementele, 481; Sandfeld 18), cf. afin. După alți cercetători (Cihac, II, 654; Candrea), din sl. (bg., sb.) dafina, cf. alb. dafinë, dafën, tc. dafne; însă chiar cuvîntul sl. provine din lat. sau din rom. (cf. Miklosich, Elem., 406).

DÁFIN ~i m. Arbust tropical înalt cu frunze persistente, lucioase și mirositoare, folosite drept condiment; laur. /< sb. dafina

dafin m. 1. arbore totdeauna verde, cu bobițe negre și acre, de mărimea unei măsline; foile de dafin se întrebuințează la bucătărie, iar din partea cărnoasă a boabelor sale se extrage uleiu (Laurus nobilis); 2. fig. emblema gloriei și a izbânzei; 3. salcâm (în Oltenia). [Lat. *DAPHINUS (din gr. daphne)].

dáfin m. (lat. daphne, pop. dáphine, d. vgr. dáphne; mrom. dafin, alb. dafină, sîrb. dafina, bg. dafina). Laur (laurus nobilis). Frunze de dafin, funze de laur, de vînzare pin băcăliĭ și întrebuințate în bucătărie la prepararea marinateĭ, chiftelelor ș.a. – În Olt. dafín, drog. salcîm.

DAFIN s. (BOT.; Laurus nobilis) laur, (prin Transilv.) lurbăn.

dafin s. v. SALCÎM.

dafin-mic s. v. PIPERUL-LUPULUI. POPILNIC.

DÁFIN (< scr.) s. m. Arbust de c. 2- 5 m (arbore de c. 20 m în zona mediteraneană, de unde este originar), cu frunze pieloase, lucioase, persistente, intens mirositoare, flori mici, galbene-verzui, dispuse în umbele și fructe bace ovoide, albastre-negricioase (Laurus nobilis). Frunzele se utilizează drept condiment; din semințe se extrage un ulei folosit în ind. farmaceutică. Sin. laur (2).

DAFIN subst. planta < din gr. δἄφνη „laur” și nume latin Daphinus < gr. 1. Dafin, 1502 (16 B I 12); – Stoica, ard. (Cat gr. I); -escu (Puc); 2. Dafina sau Dahina, doamna lui Dabija-Vodă (Bir IV); – nume popular (P Bor 10,12 etc.); Dahin, Bucur (Cat gr. I); -a f. (Tut 115; 17 A I 53). 3. Sinc.: Dafnă f. (Ant Ar); Dahna j-sa (16 B II 303; 17 B III 123). 4. Cu apoc. Dafa f., ar. (Fărș); – fam. act. Dafia f. (Mz Pl I 67).

LAURUS L., DAFIN, fam. Lauraceae. Gen originar din sudul Europei, 2 specii,. arbori și arbuști cu frunze persistente, pieloase, mirositoare. Flori dioice în raceme scurte, în axa frunzelor (perigon compus din 4 foliole, 12 stamine, cele femele cu 4 staminoizi).