dărmare definitie

33 definiții pentru dărmare

dărâmá [At: DA ms / V: (reg) ~rmá / Pzi: ~dărâm / E: lat deramare] 1 vt A culca la pământ Si: a doborî. 2 vt (Fig) A distruge. 3 vr A se prăbuși. 4 vr A se ruina. 5 vt A demola o clădire (veche). 6 vt (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. 7 vt (Reg) A cosi iarbă, cereale etc.
dărâmáre sf [At: DA ms / V: (reg) ~rm~ / Pl: ~mắri / E: dărâma] 1 Culcare la pământ Si: dărâmat1 (1), doborâre. 2 (Fig) Distrugere. 3 Prăbușire. 4 Ruinare. 5 Demolare a unei clădiri (vechi) Si: dărâmat1 (5). 6 (Rar) Rupere a ramurilor, a frunzelor dintr-un copac Si: dărâmat1 (6).
dărmáre sf vz dărâmare
DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (1). ♦ A demola o clădire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [Var.: (reg.) dărmá vb. I] – Lat. *deramare.
DĂRÂMÁRE, dărâmări, s. f. Acțiunea de a (se) dărâma și rezultatul ei; doborâre; distrugere, nimicire, surpare, ruinare. [Var.: (reg.) dărmáre s. f.] – V. dărâma.
DĂRMÁ vb. I v. dărâma.
DĂRMÁRE s. f. v. dărâmare.
DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (1). ♦ A demola o clădire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [Var.: (reg.) dărmá vb. I] – Lat. *deramare.
DĂRÂMÁRE, dărâmări, s. f. Acțiunea de a (se) dărâma și rezultatul ei; doborâre; distrugere, nimicire, surpare, ruinare. [Var.: (reg.) dărmáre s. f.] – V. dărâma.
DĂRMÁ vb. I v. dărâma.
DĂRMÁRE s. f. v. dărâmare.
DĂRÎMÁ, dărîm, vb. I. 1. Tranz. A doborî la pămînt, a distruge, a nimici. Șuvoaiele cutremurau codrii, dărîmînd arborii, împleticindu-i. CAMILAR, T. 60. Așezați unul lîngă altul, cît e abatajul de lung, minerii fac tot ce le e în putință să dărîme cît mai repede peretele de cărbune pe care îl au în față. BOGZA, V. J. 118. Se desfășurau fînațuri pe care brumele și omăturile le dărîmau necosite. SADOVEANU, Z. C. 70. (Fig.) Răspunsul lui Andrei îi dărîmă ultima icoană din suflet. CAMIL PETRESCU, T. I 160. ◊ Refl. pas. Făcu semn și corturile se dărîmară. SADOVEANU, Z. C. 275. ♦ Refl. A se prăvăli, a se surpa, a se ruina, a se dărăpăna. În loc să-și vază de casă, că se dărîmă, cumpără cai. PREDA, Î. 115. Părea că se dărîmă sala de aplauze. CAMIL PETRESCU, T. II 546. ◊ (Poetic) Prin stihii ce prind să se dărîme, Farul meu va lumina cu sînge. BENIUC, V. 41. ♦ A desface cu îngrijire o construcție pentru a folosi din nou materialul. 2. Refl. (Despre oameni) A cădea la pămînt, a se prăbuși; a se răsturna. Trăgîndu-se un pas înapoi, s-a dărîmat dintr-o dată, secat de puteri, pe ușa casei boierești. GALAN, Z. R. 212. Nu fără demnitate, șătrarul se dărîmă la pămînt. SADOVEANU, Z. C. 38. 3. Tranz. (Rar) A tăia, a rupe, a da jos (ramuri, frunze, fructe) dintr-un copac; p. ext. a distruge un copac (rupîndu-i ramurile, frunzele). ♦ (Cu privire la iarbă, cereale etc.) A tăia cu coasa; a cosi. – Variantă: (regional) dărma, darm (BENIUC, V. 127, CREANGĂ, A. 112, ALECSANDRI, P. II 143, KOGĂLNICEANU, S. 215), vb. I.
DĂRÎMÁRE, dărîmări, s. f. Acțiunea de a (se) dărîma; doborîre, nimicire, distrugere. Acum trei ani am cerut eu dărîmarea Bastiliei. CAMIL PETRESCU, T. II 366. Se vede un turn negru-n dărîmare. NEGRUZZI, S. II 84. – Variantă: (regional) dărmáre s. f.
DĂRMÁ vb. I. v. dărîma.
DĂRMÁRE s. f. v. dărîmare.
dărâmá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dărấm, 3 dărấmă, 1 pl. dărâmắm; conj. prez. 3 să dărấme
dărâmáre s. f., g.-d. art. dărâmắrii; pl. dărâmắri
dărâmá vb., ind. prez. 1 sg. dărâm, 3 sg. și pl. dărâmă, 1 pl. dărâmăm, conj. prez. 3 sg. și pl. dărâme
dărâmáre s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări
DĂRÂMÁ vb. 1. v. demola. 2. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hâi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (O casă veche care se ~.) 3. v. prăbuși. 4. v. doborî.
DĂRÂMÁRE s. 1. v. demolare. 2. v. prăbușire. 3. v. cădere. 4. v. doborâre.
A dărâma ≠ a clădi, a dura, a înălța, a ridica, a zidi
Dărâmare ≠ clădire
dărîmá (dărấm, dărâmát), vb.1. A rupe crengile de pe un trunchi. – 2. A doborî, a face să cadă jos fructele din pom spre a fi culese. – 3. A dărîma, a doborî la pămînt. – 4. A distruge, a nărui, a demola (o construcție). – 5. A doborî, a copleși. – 6. (Refl., Arg.) A se sfîrși. – Var. dărăma, dărma. Mr. dirimare „a distruge”. Lat. *dēramāre, de la ramus „ramură” (Cihac, I, 226; Miklosich, Vokal., I, 27; Densusianu, Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639; Candrea; Scriban; Graur, BL, V, 95; Giuglea, LL, I, 158; Cortés 127), după cum o dovedesc primele două sensuri, care apar din sec. XVII, astăzi înv.; cf. alb. dërmoń „a distruge”, it. diramare, sp. derramar; cf. și mr. drămă „ramură” (Meyer, Alb. St., IV, 66). Rezultatul mr. dirimare, care pare clar, nu i-a convins pe unii cercetători: Meyer 55 propunea un lat. *derumare, și Pușcariu, Conv. lit., XXXVII, 41 și ZRPh., XXVII, 738 (cf. Pușcariu 485 și REW 2584; Densusianu, Rom., XXXIII, 277), lat. *dērῑmāre. Alternanța dăr(i)ma ca sfă(i)ma. – Der. dărîmătură, s. f. (năruire; ruină; resturi de la dărîmare; bătrîn ramolit, boșorog).
A DĂRÂMÁ dărâm tranz. A face să se dărâme. /<lat. deramare
A SE DĂRÂMÁ pers. 3 se dărâmă intranz. 1) (despre construcții) A se deteriora, căzând la pământ (sub acțiunea anumitor factori dăunători); a se distruge; a se ruina. 2) (despre terenuri, maluri) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se nărui; a se surpa; a se ponorî. /<lat. deramare
dărâmà v. 1. a da jos, a face să cază bucată cu bucată: a dărâma o casă; 2. fig. a strica, a ruina: a dărâmat pe mulți oameni. [Lat. *DERAMARE (din RAMUS, cracă), a da jos ramurile unui arbore: termen horticol generalizat în limbă (cf. dărâmătură, care a conservat în parte sensul primitiv)].
dărmà v. (poetic) a dărâma: se darmă munți, cetatea se darmă AL.
darm, a dărmá V. dărîm.
dărî́m și dărám, a -îmá și (ob.) -ămá v. tr. (lat. *de-rámo, -áre, a da jos ramurile, d. râmus, ramură. Formele cu acc. pe tulpină aŭ a orĭ î, iar cele-lalte ă, rar î. Cp. cu fărîm). Daŭ jos ramurile: am cules nucile fără să dărîm nucu. Dobor, daŭ jos distrugînd (vorbind de zidurĭ și de alte construcțiuni): a dărăma casa, zidu, podu. Dobor, răpun, trîntesc: sacu mă dărăma de greu ce e. Fig. Înving pin uneltirĭ: a dărăma un adversar politic. – Rar și lit. darm, a dărma (nord), ca sfarm.
DĂRÎMA vb. 1. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hîi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (Obuzele au ~ zidul cetății.) 2. a cădea, a se nărui, a pica. a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (reg.) a se îmburda. (S-a ~ casa pe ei.) 3. a arunca, a azvîrli, a culca, a doborî, a întinde, a lungi, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trînti, (pop. si fam.) a așterne, (pop.) a păli, (înv. și reg.) a răntuna, (înv.) a oborî, a poligni, (fig.) a secera. (Cu o lovitură l-a ~ la pămînt.)
DĂRÎMARE s. 1. cădere, dărăpănare, dărîmat, năruire, năruit, prăbușire, prăvălire, risipire, surpare, surpat, (rar) prăbușeală, (înv.) risipă. (~ unei case.) 2. cădere, năruire, picare, prăbușire, prăvălire, răsturnare. (~ cuiva la pămînt în urma loviturii primite.) 3. culcare, doborîre, lungire, prăbușire, prăvălire, răsturnare, trîntire, (înv.) răsturnătură. (~ cuiva la pămînt cu o lovitură.)
dărâmă Oaia s. pr. (glum.) cartierul bucureștean Dămăroaia.

dărmare dex

Intrare: dărâma
dărma verb grupa I conjugarea I
dărâma verb grupa I conjugarea I
Intrare: dărâmare
dărmare
dărâmare substantiv feminin
Intrare: dărmare
dărmare