dărâmătură definitie

12 definiții pentru dărâmătură

dărâmătúră sf [At: DA ms / V: ~rm~ / Pl: ~ri / E: dărâma + -ătură] 1 Zid, clădire dărâmată. 2 Ruină. 3 Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 4 (Lpl) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ Si: vreascuri. 5 (Fam) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog.
DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.
DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.
DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.
DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.
DĂRÎMĂTÚRĂ, dărîmături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Grămadă de cărămizi, moloz, lemne etc., provenite din dărîmarea, prăbușirea unei construcții. Pe rîuri plutesc dărîmăturile palatelor. RUSSO, O. 33. ♦ Clădire dărîmată, ruinată; ruină. Dar și mai interesante... erau pentru el vechile dărîmături romane. GALACTION, O. I 114. Am dat de-o mănăstire veche toată dărîmături. RETEGANUL, P. I 39. Ajunse la un oraș mare, din care numai dărîmături rămăsese. ISPIRESCU, L. 100. 2. Grămadă de crengi (mai ales uscate) rupte din copaci și doborîte la pămînt; vreascuri. Lîngă gluga de coceni, o stivă înaltă de rădăcini amestecate cu dărîmături de sălcii scorburoase. SADOVEANU, P. M. 30. Ardeau în vîlvătăi dărîmături de copaci. id. Z. C. 32. – Variantă: (regional) dărmătúră (EMINESCU, O. 60) s. f.
DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărîmătură
dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri
dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri
DĂRÂMĂTÚRĂ s. v. ruină.
DĂRÂMĂTÚRĂ ~i f. 1) Rămășiță de construcție dărâmată; ruină. 2) la pl. Crengi uscate căzute din copaci; vreascuri; uscături. 3) fig. fam. depr. Ființă lipsită de vigoare. /a darâma + suf. ~ătură
DĂRÎMĂTU s. dărăpănătură, năruitură, paragină, prăbușitură, ruină, surpătură, (reg.) ruinătură, (înv.) risipă, risipitură, surpare. (O ~ de casă.)

dărâmătură dex

Intrare: dărâmătură
dărâmătură substantiv feminin
dărmătură