dăolí1 vr [At: F (1885), 79 / Pzi: daolésc / E: aoleu] (Ban; Trs) 1 A se boci. 2 A se văita.

dăolí2 v vz dăuli

DĂOLÍ vb. IV v. dăuli.

DĂULÍ, dăulesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A jeli, a plânge, a boci pe cineva. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăolí vb. IV] – Et. nec.

DĂOLÍ vb. IV v. dăuli.

DĂULÍ, dăulesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A jeli, a plânge, a boci pe cineva. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăolí vb. IV] – Et. nec.

DĂULÍ, dăulesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A jeli, a boci, a plînge (pe cineva). S-adune vecini Și neamuri să strîngă, Pe fată s-o plîngă Și să mi-o bocească, Să mi-o dăulească. COȘBUC, P. II 151. – Pronunțat: dă-u-.

dăulí (a ~) (a jeli) (reg.) (dă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dăulésc, imperf. 3 sg. dăuleá; conj. prez. 3 să dăuleáscă

dăulí vb. (sil. dă-u-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dăulésc, imperf. 3 sg. dăuleá; conj. prez. 3 sg. și pl. dăuleáscă

DĂULÍ vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

dăuli vb. v. BOCI. CĂINA. JELI. JELUI. LAMENTA. PLÎNGE. TÎNGUI. VĂICĂRI. VĂITA.

dăulí, dăulesc, vb. refl. – (reg.) A se jeli, a se văieta: „Mult mă vait și mă dăulesc” (Memoria, 2003: 39). – Et. nec. (DEX); cf. ăuli (Frățilă).

dăulí, dăulesc, vb. refl. – A se jeli, a se văieta: „Mult mă vait și mă dăulesc” (Memoria 2003, 39). – Probabil din dăula „a se istovi, a se apleca”.