DĂBĂLĂZÁ, dăbălăzez,
vb. I. (
Transilv.,
Mold.)
1. Tranz. (Despre animale; cu privire la cap, gură, urechi) A lăsa în jos, a lăsa să atîrne (de oboseală), a apleca, a pleoști. Calul... dăbălăză urechile, plecă capul la pămînt și rămase neclintit locului. MARIAN, O. II 166.
2. Refl. (Despre persoane) A slăbi, a se moleși.
DĂBĂLĂZÁT, -Ă, dăbălăzați, -te,
adj. (Despre urechi, buze, aripi etc.) Lăsat în jos (de oboseală), pleoștit.
V. clăpăug, bleg. Uliul... amețit de cap și cu aripile dăbălăzate. MARIAN, O. I 176. Avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Spate tare cîrjobate, Buze mari, dăbălăzate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 343. – Variantă:
dăbălát, -ă (SLAVICI, N. II 4)
adj.
dăbălăzá (-zéz, -át), vb. –
1. (
Refl., Trans) A se bosumfla. –
2. A slăbi, a da drumul. –
3. A extenua, a obosi, a epuiza. –
Var. dălăbăză, dăbăla, dăbila, dăula, de(h)ula, decula. Origine expresivă. Primul sens indică prezența
sl. lobŭza „buză”; dar tratamentul
var. se explică numai printr-o interpretare expresivă (
cf. Candrea, Scriban). După Cihac, II, 89, din
sl. debĕlati, dificil din punct de vedere semantic. Philippide, Principii, 140, interpretează pe dăbălăzat ca deszălăba. REW 2941 (după Pușcariu) îl explică pe dăula prin
lat. debilis; și Cihac, II, 93, interpretează
var. trans. decula prin
pol. kulawić „a șchiopăta”.
Der. dăbălat,
adj. (despre buze sau urechi; căzut; supărat; îmbufnat); dabilă (
var. dabulă, dabălă),
s. f. (gloabă, mîrțoagă; dare, bir; femeie rotofeie, durdulie), pentru a cărui evoluție semantică
cf. gloabă; dăbilar,
s. m. (perceptor, strîngător de dări). După Candrea și Scriban, dabilă s-ar explica prin
mag. debella „femeie înaltă”. Graur, BL, II, 145, pleacă de la
țig. dabul- „futuere”, și în BL, IV, 77, de la
tc. dabul „femeie grasă”; ipoteză puțin probabilă, deoarece cuvîntul circulă numai în
Mold. și
Trans., unde împrumuturile din
tc. sînt rare, și fiindcă nu ține seama de celelalte sensuri ale cuvîntului
rom.
dăbălát, -ă, (dăulat, dăbălăzat), adj. –
1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu 1990: 317).
2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu 1990: 317). – Probabil inițial dăbălăsat, din *daba „buză” + lăsat.