dârjálă sf [At: ALEXI, W. / V: dấrjă, ~jeá, odấrjă, odârjeá, odấrjie, tâ~ / Pl: ~le și ~jéli / E: bg държала, srb držalo] (Pop) 1 Prăjină lungă, de lemn necioplit. 2 Nuia subțire și flexibilă. 3 Bâtă groasă. 4 (Fig) Epitet dat unui om înalt și deșirat. 5 Coadă a unor unelte. 6 Parte mai lungă a îmblăciului. 7 Femeie rea, încăpățânată. 8 Femeie de nimic.

DÎRJÁLĂ, dîrjale, s. f. (Regional) 1. Băț (lung și gros), bîtă, ciomag, măciucă; p. ext. coadă, mîner al unei unelte (topor, coasă etc.). Se uitau la mine și parcă mă loveau cu beldia, cu dîrjala, așa mă priveau. STANCU, D. 396. 2. Prăjina lungă a îmblăciului, de capătul căreia este legat hădăragul. -Pl. și: dîrjele (ȘEZ. VII 122).

DÂRJÁLĂ, dârjale, s. f. (Reg.) 1. Băț lung și gros; bâtă, ciomag, măciucă; p. ext. mâner al unei unelte; coadă. 2. Prăjina lungă a îmblăciului, de capătul căreia este legat hădăragul. [Pl. și: dârjele] – Bg. dăržalo.

dârjálă (rar) s. f., g.-d. art. dârjálei; pl. dârjále

dârjálă s. f., g.-d. art. dârjálei; pl. dârjále

DÂRJÁLĂ s. v. bâtă, ciomag, coadă, măciucă, mâner, par, prăjină.

dîrjálă (-jéli), s. f. – 1. Mîner, toartă. – 2. Manivelă. – 3. Nuia, băț. – Var. dîrja, dîrje, odîrje. Sl. družalo „manivelă”, cf. bg. dărzalo (Candrea, Scriban), și, pentru ultima var., sb. održa.

dîrjálă f., pl. e (bg. dŭržalo, mîner, coadă de topor, rus. deržálka, mîner. V. dîrjă, samo-derjeț). Vest. Jerdie, prăjină. Coadă de topor, de sapă ș.a. Est. Fig. Persoană prea înaltă și slabă (în Trans. toroapă). V. pătăchie, premeteală, ștremeleag, toropală.

dîrjală s. v. BÎTĂ. CIOMAG. COADĂ. MĂCIUCĂ. MÎNER. PAR. PRĂJINĂ.