crâșca vi [At: ANON. CAR. / V: cârcica, cârș~, ~âsca, criș~ / Pzi: crâșc / E: fo] (Îrg) 1-2 A scrâșni din dinți (de ciudă sau) de mânie. Si: crâșcâi (1-2), încrișca, a scrâșca. 3 A scârțâi. 4 (Îe) A nu ~ A nu crâcni. 5 (Pan; d. lemne) A crăpa de ger Si: crâșcâi (4), încrișca, scrâșca. 6 (Pan; d. zăpada înghețată) A trosni sub picioare Si: crâșcâi (5), încrișca, scrâșca. 7 (Ips) A tuna. 8 (Ips) A fulgera.

crâșcare sf [At: CUV. D. BĂTR. II, 122 / V: cârcic~, cârș~, ~âsc~, criș~ / Pl: ~ri / E: crâșca] (Îrg) 1-2 Scrâșnire din dinți (de ciudă sau) de mânie Si: crâșcat (1-2), crâșcătură (1-2), crâșcâire (1-2), crâșcâit (1-2), încrișcare, încrișcat, scrășcare, scrâșcat. 3 Scârțâire. 4 (Pan) Crăpare de ger a lemnelor Si: crâșcat (4), crâșcătură, crâșcâire (4), crâșcâit (4), încrișcare, încrișcat, scrâșcare (4), scrâșcat (4). 5 Trosnire sub picioare a zăpezii înghețate Si: crâșcat (5), crâșcătură (5), crâșcâire, crâșcâit (5), încrișcare, încrișcat, scrâșcare, scrâșcat. 6 Tunet. 7 Fulger. 8 (Fig) Nemulțumire. 9 (Fig) Durere. 10 (Fig) Nenorocire.

CRÂȘCÁ, crâșc, vb. I. Intranz. 1. (Reg.) A scrâșni din dinți de ciudă, de mânie etc. 2. (Despre zăpada înghețată) A scârțâi, a trosni (sub picioare). – Formație onomatopeică.

CRÂȘCÁRE, crâșcări, s. f. Acțiunea de a crâșca și rezultatul ei. ♦ Fig. Nemulțumire, durere; nenorocire. – V. crâșca.

CRÂȘCÁ, crâșc, vb. I. Intranz. 1. (Reg.) A scrâșni din dinți de ciudă, de mânie etc. 2. (Despre zăpada înghețată) A scârțâi, a trosni (sub picioare). – Formație onomatopeică.

CRÂȘCÁRE, crâșcări, s. f. Acțiunea de a crâșca și rezultatul ei. ♦ Fig. Nemulțumire, durere; nenorocire. – V. crâșca.

CRÎ́ȘCÁ, crîșc, vb. I. Intranz. 1. (Mold., Transilv., urmat de determinări) A scrîșni din dinți (într-un acces de ciudă sau de mînie). Sălbatic crîșca din dinți. COȘBUC, P. II 180. Văzînd el, dracul, că și aici n-a izbutit nimica, crîșca din măsele și crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 145. 2. (Despre zăpada înghețată) A scîrțîi, a trosni (sub piciorul trecătorilor). – Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit. SADOVEANU, O. V 441. ◊ (Prin exagerare) Iarna de gerul cel amarnic... crîșcau lemnele și pietrele. EMINESCU, N. 41.

CRÎȘCÁRE crîșcări, s. f. Acțiunea de a crîșca și rezultatul ei. 1. Scrîșnire. Băiatul își strîngea fălcile de-și simțea în creier crîșcarea măselelor, dar se stăpînea. SADOVEANU, M. C. 38. 2. Fig. Nemulțumire, durere, nenorocire (care face pe cineva să crîște din dinți). O fost mare crîșcare pe capul omului. ȘEZ. XX 15.

crâșcá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 crấșcă; conj. prez. 3 să crấște

crâșcáre (reg.) s. f., g.-d. art. crâșcắrii; pl. crâșcắri

crâșcá vb., ind. prez. 3 sg. crâșcă; conj. prez.3 sg. și pl. crâște

crâșcáre s. f., g.-d. art. crâșcării; pl. crâșcări

CRÂȘCÁ vb. v. scrâșni.

crîșcá (crấșc, crâșcát), vb. – 1. A scrîșni din dinți. – 2. A trosni, a scîrțîi. – 2. A trosni, a scîrțîi. – Var. (s)cîrșca, (în)crișca. Creație expresivă, ca crîcni, scrîșni, cf. bg. hrăskam, sb. hrskati (Philippide, II, 709).

A CRÂȘCÁ crâșc intranz. pop. 1) A contracta cu putere fălcile, producând cu dinții un scârțâit specific; a scrâșni. 2) (despre zăpada înghețată) A produce un zgomot ascuțit și strident la apăsare (sub picioare); a scârțâi. /Onomat.

crîșc, V. scrîșnesc.

scrîșnésc v. intr. (vsl. *skrŭšnontî sau *kr-, a scrîșni, skrŭgitati, skrŭgŭtati, a scrîșni, a scîrțîĭ, bg. skŭršam, kŭršy, frîng, srb. skršiti, skrhati, a frînge, skrušiti, a strivi, skrgutati, a scrîșni, rut. skrišiti, skrušiti, a strivi. V. scîrțîĭ). Scîrțîĭ din dințĭ de furie saŭ de durere. – în Mold. și crîșnesc în nord și crîșc și crișc a -á (cp. cu sîrb. krčati, a striga). La Rebr. scrîșnesc și cr- (2, 44; 209; 213). În Olt scrîjnesc (Șez. 1922; 54). Vechĭ și scîrșnesc, cîrșnesc și scîrșc, a -á (scris și a scîrcĭca).

crîșca vb. v. SCRÎȘNI.

crâșcá, crâșc, vb. tranz. – (reg.) A scrâșni din dinți de mânie: „Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca” (Memoria, 2001: 99). – Formație onomatopeică (DEX, MDA).

crâșcá, vb. tranz. – A scrâșni din dinți de mânie: „Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca” (Memoria 2001: 99). – Formație onomatopeică.