cor definitie

35 definiții pentru cor

cor3 sn vz cori
cor1 sn [At: NEGRUZZI, S. I, 4 / V: (înv) hór(iu) / Pl: ~uri / E: lat chorus, cf ger Chor] 1 Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală. 2 (Îlav) În ~ În același timp Si: deodată, împreună. 3 (Îe) A face ~ cu alții A face cauză comună cu alții. 4 (Îae) A se solidariza cu alții în scopuri rele. 5 (Fig) Grup de persoane cu manifestări sau concepții identice. 6 Compoziție muzicală destinată a fi cântată de către mai multe persoane. 7 Executare a unui cor (6). 8 Parte a bisericii unde cântă un cor (1). 9 (Ant) Grup de cântăreți și dansatori, care luau parte la ceremoniile pentru cultul zeilor. 10 (Ant) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii unei tragedii ca personaj colectiv. 11 (Pex) Versuri cântate de un cor (10).
cor2 sn [At: VARLAAM, C. 254/1 / Pl: ~uri / E: lat chorus] (Înv) 1 (Înv) Horă. 2 Adunare. 3 Fân adunat pentru a se face căpițe. 4 Fân adunat cu grebla.
COR1, coruri, s. n. 1. Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală. ◊ Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună. ◊ Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane; executarea unei astfel de compoziții. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimând, prin cântec, recitare, mimică sau dans, opinia publică; p. ext. versurile cântate de acest grup. – Din lat. chorus. Cf. germ. Chor.
COR1, coruri, s. n. 1. Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală. ◊ Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună. ◊ Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane; executarea unei astfel de compoziții. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimând, prin cântec, recitare, mimică sau dans, opinia publică; p. ext. versurile cântate de acest grup. – Din lat. chorus. Cf. germ. Chor.
COR, coruri, s. n. 1. Grup de cîntăreți care execută împreună muzică vocală. Ea s-a dus între fete, iau vorbă despre un cor, corul lor care a fost întrecut de corul colhozului vecin: cum să se lase? CAMILAR, TEM. 51. Corul de fete și flăcăi fu înjghebat de învățătorul Dragoș. REBREANU, R. I 220. ◊ Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună, laolaltă. Noi facem pe cei din Băilești, strigau în cor Grigoraș și orfanii lui. BUJOR, S 171. Întinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. ◊ Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții, a se alătura altora în scopuri rele. ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cîntată de mai multe persoane; executarea unei astfel de bucăți. Coruri noi răsună-n țară nouă, Pădurea crește tînără și deasă, Și din țărîna proaspătă și grasă Se-nalță holde-n rouă. BENIUC, V. 146. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimînd, prin cîntece, opinia publică; p. ext. versurile cîntate în cor. Tragedia Ecubei [are]... acest frumos cor a troienelor. NEGRUZZI S. I 4. – Variantă: (învechit) hor (ODOBESCU, S. II 315) s. n.
HOR2 s. n. v. cor.
cor1 (ansamblu muzical, compoziție muzicală, grup în teatrul antic, parte a unei biserici) s. n., pl. córuri
cor s. n., pl. córuri
COR s. (MUZ.) corală. (~ ul conservatorului.)
COR s.n. 1. Grup de personaje care participă ca un personaj colectiv în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice în teatrul antic, cântând versuri; (p. ext.) versurile cântate de acest grup. 2. Grupare de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată a fi cântată de mai multe persoane; execuția unei asemenea compoziții. 3. Parte a bisericii unde stă și cântă ansamblul coral în timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].
HOR s.n. v. cor.
COR s. n. I. 1. (în teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice, dansând și cântând versuri. 2. ansamblu de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ (fig.) grup, mulțime. 3. compoziție muzicală destinată a fi cântată de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrală și laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat. chorus, gr. khoros, it. coro)
CORE2(O)-, -CORÍE elem. „pupilă, iris”. (< fr. core/o/-, -corie, cf. gr. kore)
-CORÍE1 elem. core2(o)-. ()
cor (córuri), s. n. – Grup de cîntăreți care execută împreună o compoziție muzicală. – Var. (înv.) hor(iu). Gr. χορός, direct (sec. XVII) sau prin intermediul lat. chorus, it. coro (sec. XIX). Este dublet al cuvîntului următor. – Der. coral, adj. (din germ. choral); corist, s. m., din fr. choriste, germ. Chorist.
cor (córuri), s. n.1. Cerc, adunare, societate. – 2. Cantitate de fîn care se așază în formă de cerc sau pătrat, pentru a forma baza căpiței. – Mr. cor „dans”. Lat. chorus (DAR). Apare în texte începînd cu sec. XVII. Cf. horă.
COR ~uri n. 1) Formație de cântăreți organizați după criteriul vocilor, care execută o piesă muzicală vocală. ◊ În ~ la unison; împreună. 2) Compoziție muzicală destinată pentru un astfel de ansamblu. 3) (în teatrul antic) Grup de actori care simboliza în cadrul unui spectacol un personaj colectiv, întruchipând prin cântece, dansuri, gesturi opinia publică. 4) (în biserica catolică) Parte a bisericii unde stau cântăreții. /<lat. chorus
cor s.n. (reg.) 1. dans în formă de cerc sau de roată. 2. ceață, cerc adunare, horă. 3. fân adunat în pătrate în mijlocul cărora se vor face căpițele; horitură.
cor n. 1. reunire de persoane cari cântă împreună; 2. cântare executată de un cor; 3. poezie lirică în tragediile vechi și în unele tragedii moderne: corurile din Atalia lui Racine; 4. compozițiune de muzică, constând din mai multe părți executate de mai multe voci pentru fiecare parte: cor de Rossini; 5. partea bisericii unde se cântă oficiul divin; cele nouă coruri de îngeri, cele nouă ordini ale ierarhiei cerești.
hor n. (poetic) cor: lăcașul cereștilor horuri BOL. al viselor lin hor BOL. [Gr. mod.].
2) cor n., pl. urĭ (vgr. horós, lat. chorus. V. horă). În tragediile vechĭ, reuniune de persoane care cîntaŭ și dansaŭ: coru muzelor. Cîntecu lor. Azĭ, reuniune de cîntărețĭ din gură. Cîntec executat pe maĭ multe vocĭ. Locu unde stă coru în biserică. – Maĭ vechĭ hor (după ngr.).
1) hor n., pl. urĭ, V. cor 2.
COR s. (MUZ.) corală. (~ conservatorului.)
cor (< gr. χορός [horos]; lat. chorus*; v. și chorea; fr. choeur; engl. chorus; germ. Chor; it. coro) 1. Ansamblu de cântăreți împărțiți în mai multe grupe după ambitusul și registrul (I) vocilor (1). Dacă c. cuprinde numai voci feminine, numai de copii sau numai bărbătești, se numește c. pe voci egale, iar dacă el cuprinde atât voci de un fel cât și de altul, c. mixt. Dacă c. este fără acomp. instr. poartă denumirea c. a cappella*. 2. Piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. În multe țări există străvechiul obicei pop. de a cânta în c. pe aceeași melodie la unison*, în octave*, cvinte*, cvarte* sau terțe*, conform registrului convenabil fiecărei voci, fie în sistem de burdon (I), în canon (4), eterofonic (v. eterofonie) sau rudimentar arm. Din cele mai vechi timpuri însă, practica corală este semnalată la unele popoare ca element indispensabil al fastului aulic sau religios. Astfel se întâmplă în antic. la egipteni, la babilonieni și mai ales la evrei, unde era obișnuit cântul coral resposorial* și antifonic (v. antifonie). În Grecia antică se dezvoltă o lirică corală în decursul sec. 7-6 î. Hr., legată de existența „uniunilor de cântăreți și dansatori”. Aceastea executau în special ode (1) în care proslăveau faptele zeilor sau pe cele ale unor personalități de seamă ale timpului. Cântul era indisolubil legat de cuvânt și gest, fapt întărit apoi de rolul foarte important pe care l-a jucat c. în tragedie* și în comediile perioadei clasice. Evoluând în porțiunea rotundă din fața primului rând de bănci al amfiteatrelor, denumită „orchestră”, c. (12-14 membri) comenta prin cânt și mișcări de dans faptele și ideile ce se desprindeau din piesă [ceea ce explică și etimologia cuvântului c. (1)]. În Imperiul Roman mari ansambluri corale erau prezentate la spectacolele din circuri și teatre. Apoi practica corală trece și în serviciul cultului creștin. Până în sec. 10, în bis. catolică, c. cânta la unison. Treptat apar însă formele cele mai simple de polifonie*, organum*-ul, conductus*-ul, urmând ca mai târziu motetul* (sec. 13) și misa* (sec. 14) să se impună ca forme polif. din ce în ce mai complexe ca scriitură și număr de voci. Mănăstirile, catedralele sau capelele întreținute de marii seniori reprezentau adevăratele școli muzicale din care tinerii ieșeau antrenați în egală măsură în calitate de cântăreți, coriști și compozitori, gata oricând să strălucească în arta improvizației*. Formațiile erau restrânse, reunind doar 2-3 cântăreți la o singură voce. Abia în sec. 15, c. mari (cum ar fi la Cappella Sixtina din Roma) ajung la 30 membri (bărbați și băieți). De pe la sfârșitul sec. 14, odată cu zorii Renașterii* (Ars Nova*) încep să se dezvolte și genurile vocale laice, balada (1), caccia*, rondeau*-ul, chanson*-ul, madrigalul*. Se încetățenește treptat scriitura la 4 voci. În sec. 15 muzicienii flamanzi Dufay, Ockeghem, Obrecht, Josquin Després făuresc un complex meșteșug al compoziției polif., bazat pe felurite procedee imitative ce se țes între un număr foarte divers de voci. Misa și motetul se eliberează tot mai mult de tirania cântului obligat (cantus firmus*). Sec. 16 aduce o împlinire a stilului vocal, suplețea, cantabilitatea, expresivitatea muzicii madrigalești fiind modelate după sensul versurilor (Palestrina, Lassus, Marenzio, Monteverdi, Banchieri, Gesualdo, Morley). Scriitura pe 4-5 voci predomină, stilul omofon* apărând din ce în ce mai frecvent ca o tendință spre claritatea expresiei, spre monodia (2) acompaniată. Mărimea ansamblurilor vocale rămâne redusă, amploarea sonoră nefiind dată decât de prezența în unele mari catedrale (Veneția, San Marco) a 2 sau chiar 3 coruri cântând antifonic. În sec. 17-18, largi desfășurări corale, adevărate sinteze ale unui stil polif.arm., își fac loc în opere, dar mai ales orat. (Bach, Händel). Sfârșitul sec. 17, care marchează laicizarea vieții muzicale, aduce și emanciparea mișcării corale. Pe la 1770, când în Europa și America se generalizează concertele (1) prin subscripție, tot mai multe societăți corale, alcătuite în mare măsură din amatori*, își aduc contribuția la aceste concerte publice. Pe la 1800, o societate corală putea cuprinde aproximativ 100 de membri (inclusiv femei, nu de mult admise la asemenea manifestări). Sec. 19 este sec. marilor c., acum ajungându-se adesea la ansambluri cuprinzând între 200 și 800 membri. C. se alătură ansamblului orch. simf. (Beethoven, Listz, Mahler), creând ample fresce sonore. Muzicienii romantici se adresează însă și amatorilor, scriind miniaturi corale sau diverse c. pe voci egale. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 trezesc și în țara noastră un interes deosebit pentru muzica corală, atât cea laică cât și cea bis. Se înființează mari ansambluri, cu o foarte bună pregătire: „Corul Mitropolitan” din Iași (1876) condus de Musicescu, „Reuniunea română de cântări și muzică” din Lugoj (1869) condusă, din 1888, de Vidu, „Reuniunea română de muzică și cântări” din Sibiu (1878) condusă de Dima și „Reuniunea de muzică și cântări” tot din Sibiu (1881) condusă de Johann Leopold Bélla, Societatea corală „Carmen” din București (1901) condusă de D.G. Kiriac, precum și multe alte c. în diverse orașe și sate; prin repertoriul abordat și promovat; ca și turneele pe care le vor realiza în toată țara ele vor contribui enorm la stimularea creației naționale, în bună măsură inspirată și bazată pe folc., precum și la răspândirea și susținerea ideilor patriotice. Sec. 20 înseamnă prezența în lume a celor mai variate tipuri de ansambluri corale, apte pentru a interpreta atât operele veacurilor trecute cât și muzica contemporană. Scriitura corală a suferit însă înnoiri substanțiale. Concepții noi ce vin să înlăture vechea încadrare a partiturii corale pe clasicele voci ș.a., t., b., aduce și efecte noi, lărgind incomparabil gama coloristică, împingând posibilitățile de expresie ale vocilor până la granița dintre cânt și vorbire sau șoptire. 3. Grupul de 2 corzi la unison al lautei*, corzile acționate de aceeași clapă* la pian*, tuburile unui registru (II, 1, 2) mixt al orgii* acționate de aceeași clapă. 4. În Renaștere, un grup de instr. de coarde sau suflători din aceeași familie, dar de talii diferite.
mut, cor ~, execuția cu gura închisă în cântarea corală, având efectul unui murmur discret (în piano*), cu o culoare sonoră aparte. Este folosit adesea pentru marcarea unor momente lirice, diafane. Echiv. it. bocca chiusa*.
COR 1. – Cor(a) b. (Moț); Cora b. țig. (16 B IV 128). 2. Cf. Corăești s. (13-15 B 99).
-CHOR, v. -COR.
-COR (-CHOR, -HOR) „loc, spațiu, regiune; răspîndire, diseminare, distribuire”. ◊ gr. khoreo, ein „a se răspîndi” > fr. -chore, engl. id., germ. -chor > rom. -cor, -chor și -hor.
COR-, v. CORE-2.~ectazie (v. -ectazie), s. f., dilatație pupilară; sin. midriază; ~ectomie (v. -ectomie), s. f., incizie chirurgicală a irisului, în vederea corectării poziției pupilei; ~ectopie (v. -ectopie), s. f., anomalie congenitală a poziției pupilei care nu se află situată în centrul irisului.
CORE-2 „pupilă, iris”. ◊ gr. kore „pupilă anatomică” > fr. coré-, engl. id., it. id., germ. kore- > rom. core-. □ ~cliză (v. -cliză1), s. f., ocluziune patologică a pupilei; ~gon (v. -gon2), s. m., pește migrator teleostean din familia salmonidelor, cu solzi argintii; ~liză (v. -liză), s. f., operație chirurgicală de excizie a aderențelor de pe fața posterioară a irisului; ~scop (v. -scop), s. n., instrument medical pentru examinarea pupilei.
COREO-2 „pupilă, pupilar”. ◊ gr. kore „pupilă” > fr. corfo-, engl. id., germ. koreo- > rom. coreo-. □ ~metrie (v. -metrie1), s. f., pupilometrie*; ~metru (v. -metru1), s. n., aparat care servește la măsurarea deschiderii pupilare; ~plastie (v. -plastie), s. f., refacere chirurgicală a pupilei.
-CORIE1 „pupilă, iris”. ◊ gr. kore „pupilă” > fr. -corie, engl. id., germ. -korie > rom. -corie.
cor, coruri s. n. 1. (În antichitate) Grup de cântăreți și dansatori care luau parte la riturile de cult ale unor zei. ♦ Grup de persoane care cântau versuri (însoțindu-le cu mișcări ritmice) în tragedii, luând parte la acțiune ca un singur personaj. 2. (Astăzi) Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală (instrumentală, la un concert etc.). ◊ Cor bisericesc = grup de coriști care cântă (într-o biserică) la sfintele slujbe. ◊ Expr. (A cânta) în cor = împreună cu toții, toți laolaltă. ◊ A face cor cu alții = a face cauză comună, a se uni cu alții. 3. Partea bisericii unde cântă corul; pod, cafas. – Din lat. chorus, cf. germ. Chor.
a cânta în corul lui tanti Milica expr. (intl., înv.) a fi informatorul miliției.

cor dex

Intrare: cor (s.n.)
cor 1 s.n. substantiv neutru
hor 1 s.n. substantiv neutru
Intrare: Cor
Cor
Intrare: coreo- (pupilă)
corie
core prefix element de compunere
coreo prefix element de compunere
cor 2 pref. prefix element de compunere
Intrare: cor (suf.)
cor 3 suf. sufix element de compunere
hor 2 suf.
chor element de compunere sufix