concerti sacri definitie

8 definiții pentru concerti sacri

concérto smi [At: DA / E: it concerto] 1 (Iuz) Bucată clasică pentru un instrument, cu acompaniamentul mai multor instrumente. 2 (îs) -grosso Compoziție muzicală de virtuozitate, care stă la baza concertului (4) și în care un mic grup de instrumente solistice cântă alternativ cu restul orchestrei.
CONCÉRTO GRÓSSO, concerti grossi, s. n. Compoziție muzicală veche, de virtuozitate, care stă la baza concertului și în care un mic grup de instrumente solistice cântă alternativ cu restul orchestrei. – Cuv. it.
CONCÉRTO-GRÓSSO s. n. Compoziție muzicală de virtuozitate care stă la baza concertului și în care un mic grup de instrumente solistice cântă alternativ cu restul orchestrei. – Cuv. it.
concérto grósso (it.) s. n., pl. concérti gróssi
concérto-grósso s. n.
CONCÉRTO s.n. invar. Compoziție muzicală pentru un instrument acompaniat de orchestră; concert. ◊ Concerto grosso = compoziție orchestrală de virtuozitate compusă din mai multe părți, în care un grup de instrumente soliste cântă alternativ, în dialog, cu întreaga orchestră. [< it., fr. concerto].
CONCÉRTO s. n. compoziție muzicală pentru orchestră și unul sau mai multe instrumente solistice. ◊ ~ grosso = compoziție orchestrală de virtuozitate din mai multe părți, în care un grup de instrumente solistice cântă alternativ, cu întreaga orchestră. (<it., fr. concerto /grosso/)
concerto grosso (< it.), tip de concert (2) baroc* din sec. 17-18 constând dintr-un grup de instrumente soliste* numit concertino (1) sau principale și un altul numit concerto, tutti (2) sau ripieni. De obicei grupul solistic (concertino) este alcătuit din 2 vl. și un bas continuu*. Ripieni sunt reprezentați de orch. de coarde, dar pot fi incluse ocazional și instr. de suflat (trp., ob., fl., corni) d. ex. Concertele brandemburgice, nr. 1 și 4 de J.S. Bach. Denumirea de c. a fost introdusă pentru prima oară de violonistul L. Gregori (1688-1742) în lucrările sale: Concerti grossi a più stromenti (1698). C. apare ca o dezvoltare a sonatei* a tre și suitei* preclasice dar și ca o anticipare a concertului (2) solistic instr., cultivat deja de Vivaldi, realizat prin restrângerea concertino-ului la doi și respectiv un solist. Autorii de c. folosesc scriitura contrapunctică imitativă precum și formele specifice suitei: menuet*, poloneză*, sarabandă*, gigă* etc. C. se caracterizează prin dialogul permanent dintre grupul concertino și ripieni. Forma c. este anticipată de cele 2 Simf. cu mai multe instr. de A. Stradella sau de cele 12 Concerti grosso de G. Muffat și de Concertul lui Torelli al căror stil se apropie de cel al c. pentru 2 vl. solo ce va deveni mai târziu dublul concert*. A. Corelli este cel care a dus la perfecțiune forma c. Prin cele 12 Concerti grosso op. 6 (1712) acest tip de concert câștigă prestigiu și mulți se vor grăbi să-l imite: F. Geminiani adoptă schema celor 4 mișcări din Sonata de chiesa (v. sonată) ca formă etalon (multe din Concertele lui Corelli depășesc 5 mișcări). Torelli, Marcello, Locatelli cultivă genul de c. Vivaldi a fost acela care a inaugurat schema c. în trei mișcări; allegro-adagio-allegro. Ea va deveni mai târziu structura ciclului de concert. Și cele 12 c. op. 6 de Händel se integrează aceluiași specific al genului cu excepția celui cu nr. 7, căruia îi lipsește instr. soliste. Händel păstrează un nr. de 5 mișcări în c., iar numărul instr. soliste variază 3 și 10. Concertele brandemburgice de J.S. Bach sunt și ele c., într-o formă liberă. Din forma c. derivă, în sec. 18-19, simfonia concertantă*, scrisă pentru orch. și unul sau mai multe instr. soliste, integrate în ansamblul orch. În sec. 20, forma c. este reutilizată, ca formă propriu-zisă, de orientare neoclasică (v. neoclasicism) de numeroși compozitori între care și românii Lazăr, Toduță, Vancea, Golestan, P. Constantinescu, Negrea ș.a. V.: concertant; triplu concert.

concerti sacri dex