coif definitie

12 definiții pentru coif

coif sn [At: MARDARIE, L. 4459 / V: (înv) sf, (Mol; înv) -iuf / Pl: ~uri / E: lt cofea] 1 (Mil) Acoperământ de metal sau de piele pentru protecția capului, purtat, în trecut, de unii ostași în timpul luptei Si: cască, chivără, (reg) ceacău. 2 Caschetă de hârtie în formă de bicorn, cu care se joacă copiii, purtată (ocazional) pentru a proteja capul de soare. 3 (Înv; fig) Soldat gernian. 4 (Bot) Planta Aconitum nappellus. 5 (Reg) Cuib de pești Si: clociob, coscoavă, captă.
COIF, coifuri, s. n. Acoperământ de metal (rar, de piele) pentru protecția capului, purtat în trecut de unii ostași în timpul luptei. ♦ Caschetă de hârtie în formă de bicorn, cu care se joacă copiii, purtată (ocazional) pentru a proteja capul de soare. – Lat. cofea.
COIF, coifuri, s. n. Acoperământ de metal sau de piele pentru protecția capului, purtat în trecut de unii ostași în timpul luptei. ♦ Caschetă de hârtie în formă de bicorn, cu care se joacă copiii, care se poartă ocazional pentru a proteja capul de soare etc. – Lat. cofea.
COIF, coifuri, s. n. Acoperămînt de metal (mai rar de piele groasă) pentru protecția capului, purtat în vechime de ostași la luptă. V. cască. Vin crai cu argintate coifuri. GOGA, P. 10. Trec sute [de eroi]; iată-i: de oțel le e coiful. MACEDONSKI, O. I 13. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Cine-și așază Coiful de aur al lunii pe cap? BENIUC, V. 97. Caschetă de hîrtie (în formă de bicorn) cu care se joacă copiii. [Copiii] își pun... cîte-un coif de hîrtie în cap. CREANGĂ, A. 39.
coif s. n., pl. cóifuri
coif s. n., pl. cóifuri
cóif (cóifuri), s. n. – Cască, coif. Lat. tîrzie cofea (Diez, I, 148; Diez, Gramm., I, 172; Pușcariu 393; REW 2024; DAR), probabil în legătură cu cofă; cf. it. (s)cuffia, fr. coiffe, prov. coifa, sp. (es)cofia, port. coifa. Cf. și scufie. Unii cercetători pun la îndoială această der. și consideră cuvîntul ca neol. (Cihac, II, 697; lipsește în Candrea-Dens.). Apare din sec. XVI. – Der. încoifa, vb. (a pune coif).
COIF ~uri n. 1) înv. Acoperământ de metal pentru protecția capului în timpul luptei. 2) Caschetă de hârtie folosită pentru a proteja capul de soare. /<lat. cofea
coif2, cóifuri, s.n. (reg.) cuib de pești; clociob, coscoavă, captă.
coif n. armură soldățească de piele sau de metal pentru apărarea capului. [Lat. medieval COFEA (din lat. CUPPA)].
coĭf n., pl. urĭ (mlat. cofea, cofia, coffia, cuffia și coifa, scufie, cuv. germanic derivat din lat. cuppa, cupa pin aceĭașĭ evoluțiune ca și rom. pălărie; fr. coiffe, it. [s]cúffia, pv. pg. coifa, sp. [es]cofia; engl. coif; pol. scofia, rus. skufĭĭá, sîrb. skvija, turc. üskĭuf, uskufa, ngr. skúfia și skúfos. V. scufie). Cască, un fel de căcĭulă de metal, orĭ și de pele groasă, pe care o poartă ostașiĭ în luptă. (De la 1917 s’a introdus în toată armata românească coĭfu francez, ĭar jandarmiĭ ruralĭ și gardieniĭ publicĭ, la paradă, poartă coĭfu cu moț de metal, ca al Germanilor. Pompieriĭ, la incendiŭ, poartă un coĭf galben de alamă cu o mică creastă).
coif, coifuri s. n. Acoperământ de metal sau de piele pentru protecția capului, purtat în trecut de unii ostași în timpul luptelor. ◊ (Fig.) Coiful mântuirii = expresie folosită de sf. apostol Pavel pentru a indica armele duhovnicești puse de Dumnezeu la îndemâna creștinilor: forța spirituală sau harul mântuirii dat de Dumnezeu prin Iisus Hristos. – Din lat. cofea.

coif dex

Intrare: coif
coif substantiv neutru