cohálm sn [At: ZAMFIRESCU, CONV. LIT. XXXVIII, 651 / E: ns cf mg köhalom] (Reg) Câmp.

COHÁLM, cohalmuri, s. n. (Reg.) Câmp; ogor. – Cf. magh. köhalom „deal pietros, stâncă, grămadă de pietre”.

COHÁLM, cohalmuri, s. n. (Reg.) Câmp; ogor. – Cf. magh. köhalom „deal pietros, stâncă, grămadă de pietre”.

COHÁLM, cohalmuri, s. n. Cîmp, livadă. Tatăl mamei venea cu mine de la făcut fin, de pe cohalmuri. SADOVEANU, O.VII 27. Prin cohalmurile Dunării, iarba neagră-verde era presărată de flori albastre. D. ZAMFIRESCU, R. 82. – Variantă: cuhálm (DUNĂREANU, N. 142) s. n.

cohálm (reg.) s. n., pl. cohálmuri

cohálm s. n., pl. cohálmuri

COHÁLM s. v. câmp, câmpie, șes.

cohálm (cohálmuri), s. n. – Pajiște, înălțime mică acoperită cu iarbă. Mag. köhalom „grămadă de pietre” (DAR).

Cohalm (Köhalom) n. oraș industrial în comitatul Târnava-mare, numit de Sași Reps, cu 2775 locuitori (din cari 861 români).

cohálm și cuhálm n., pl. urĭ (cp. cu ung. köhalom, morman de petre, d. kö, peatră, și halom, holm. Cohalm e și un orășel în Ardeal. V. hîlm). Mold. sud, Munt. est. Zăvoĭ, luncă, pădure de sălciĭ, plopĭ ș. a. pe malu unuĭ rîŭ. V. berc 1.

cohalm s. v. CÎMP. CÎMPIE. ȘES.