coclete definitie

2 intrări

13 definiții pentru coclete

cocléte sm vz cocleț
cocléț sn [At: ȘEZ. VIII, 147 / V: cotléț smn, ~éte, cotléte, cotlét, cogléte, codl~ sm, corl~ smn, corléte, corlétiu, cotléj sm / Pl: ~i și (mai rar) ~e/ E: nct] 1 Parte a ițelor războiului de țesut prin care se trec firele de urzeală. 2 (Pan; îf coclete) Ochiuri ale împletiturii de la ciorapi. 3 (Pex) Împletitură la ciorap. 4 (Pex; îf corleț) Scândură pe care se fac ițele. 5 Lemn ce se pune peste cârpa cu caș. 6 (Îf corlete) Frământător pe care se pune covata, când se face pâine. 7 (Îf coclete) Înveliș verde al alunelor. 8 (Îf coclete) Clanță. 9 (Îf corleț) Genunchi dinapoi al calului. 10 (Pre; îf corleț, codleț) Piele îngroșată a cailor sub genunchiul dinainte Si: castană. 11 (Îf cocleți) Parte a căruței nedefinită mai de aproape. 12 Cotor de măr. 13 Ciorchine de strugure.
COCLÉTE s. m. v. cocleț.
COCLÉȚ, coclețe, s. n. (Pop.) Element al războiului de țesut prin care se trec firele de urzeală. [Var.: cocléte (pl. cocleți) s. m.] – Et. nec.
COCLÉȚ, coclețe, s. n. Pane a ițelor războiului de țesut prin care se trec firele de urzeală. – Et. nec.
!cocléț (co-cleț)/cocléte (co-cle-) (pop.) s. n. / s. m., pl. cocléțe/cocléți
cocléț s. n. /s. m. (sil. -cleț), pl. n. cocléțe/m. cocléți
COCLÉȚ s. 1. (TEHN.) (reg.) ostreț. (~ la războiul de țesut.) 2. (TEHN.; la pl.) plasa ițelor, (reg.) ostrețe (pl.). (~i la războiul de țesut.) 3. (CONSTR.) (reg.) scaun. (~ la căpriorii unor case.)
cocléte (cocléți), s. m.1. Înveliș al alunei sau nucii, coajă, coajă de castană cu țepi (se aplică numai fructelor crescute împreună pe o singură codiță). – 2. Fire de urzeală. – 3. Plasă, împletitură în general. – 4. Postament pe patru picioare pe care se așază albia de spălat sau de frămîntat. – Var. cocleț, cotleț, cotlete, codleț, corleț. Probabil der. de la formația expresivă coc, cu l de asemenea expresiv (cf. cocoli) și cu suf. – ete. Sensul 4 se datorează unei confuzii cu corlată. Cioclej, s. m. (tulpină de porumb lăsată pe cîmp), cu var. cioclod, s. m. (tulpină de porumb; miez de măr), se datorează contaminării cu ciocălău. Coincidența cu sl. kuka „cîrlig” (Cihac, II, 67), cu bg. kukulec (Conev 60) sau cu sb. kotlac (Candrea), nu este convingătoare. – Der. încocleți (var. încocleța), vb. (a prinde, a strînge, a înhăța).
COCLÉȚ ~e n. 1) Fiecare dintre firele iței cu un ochi la mijloc prin care trece firul de urzeală. 2) Ochiul de pe acest fir. /Orig. nec.
cocleț n. 1. fir drept cu un ochiu la mijloc pe unde trece firul de urzeală: totalul cocleților formează ița; 2. Mold. (cotlet) greșală la năvădit prin iță și spată; fig. a căuta cotlețe cuiva, a căuta nod în papură. [Origină necunoscută].
cocléț m. (var. din gogleț, goglează). Fir drept care are un laț pin care trec firele urzeliĭ și care, unindu-se cu alte fire, formează ița. Greșeală la năvădit cînd firu trece pintre iță și spată și formează ochĭurĭ (nodurĭ, inele). Fig. A căuta cuĭva coclețĭ, a căuta nod în papură, a-ĭ căuta defecte. – În Trans. cocleț, corleț și cogleț, n., pl. e; în Mold. nord. și cotleț. – P. înț. de „diareĭe”, V. colețĭ, crîmpiță.
COCLEȚ s. 1. (TEHN.) (reg.) ostreț. (~ la războiul de țesut.) 2. (TEHN.; la pl.) plasa ițelor, (reg.) ostrețe (pl.). (~i la războiul de țesut.) 3. (CONSTR.) (reg.) scaun. (~ la căpriorii unor case.)

coclete dex

Intrare: cocleț
coclete substantiv masculin
  • silabisire: co-cle-te
cocleț substantiv neutru
  • silabisire: co-cleț
Intrare: coclete
coclete