coabitá vi [At: HAMANGIU, C. C. 76 / P: co-a~ / V: (înv) coha~ / Pzi: ~téz / E: fr cohabiter, lat cohabitare] 1 (Jur; d. oameni) A locui împreună în aceeși casă Si: a conviețui. 2 (D. idei, ideologii etc.) A coexista în ciuda unor deosebiri.

coabitáre sf [At: DA ms / P: co-a~ / V: coha~ / Pl: ~tắri / E: coabita] 1 (Jur) Conviețuire. 2 Coexistare a unor idei, ideologii etc.

COABITÁ, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A locui, a trăi împreună (în aceeași casă) cu cineva; a conviețui. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabiter, lat. cohabitare.

COABITÁRE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita: conviețuire. [Pr.: co-a-] – V. coabita.

COABITÁ, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A locui, a trăi împreună (în aceeași casă) cu cineva; a conviețui. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabiter, lat. cohabitare.

COABITÁRE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita. [Pr.: co-a-] – V. coabita.

COABITÁ, coabitez și (rar) coabit, vb. I. Intranz. (Jur.; mai ales despre bărbat și femeie, căsătoriți sau necăsătoriți) A locui împreună (în aceeași casă), a trăi (în mod obișnuit) sub același acoperiș; a conviețui. – Pronunțat: co-a-.

COABITÁRE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita; conviețuire. – Pronunțat: co-a-.

coabitá (a ~) (co-a-) vb., ind. prez. 3 coabiteáză

coabitáre (co-a-) s. f., g.-d. art. coabitắrii; pl. coabitắri

coabitá vb. (sil. co-a-), ind. prez. 1 sg. coabitéz, 3 sg. și pl. coabiteáză

coabitáre s. f. (sil. co-a-), g.-d. art. coabitării; pl. coabitări

COABITÁ vb. (JUR.) a conviețui, a trăi, a viețui. (Au ~ doi ani ca soț și soție.)

COABITÁRE s. (JUR.) coabitație, conviețuire, trai. (~ lor a durat până la sfârșitul vieții.)

COABITÁ vb. I. intr. (Despre un bărbat și o femeie) A locui împreună, în aceeași casă; a conviețui. [Pron. co-a-, p.i. -tez, coabít. / cf. lat. cohabitare, fr. cohabiter].

COABITÁRE s.f. Faptul de a coabita; conviețuire; coabitație. [< coabita].

COABITÁ vt. intr. 1. a conviețui. 2. (despre specii diferite) a popula același habitat. (< fr. cohabiter, lat. cohabitare)

A COABITÁ ~éz intranz. A locui împreună; a conviețui; a conlocui. [Sil. co-a-] /<lat. cohabitare, fr. cohabiter

*coabitațiúne f. (lat. cohabitátio, -ónis). Acțiunea de a coabita. – Și cohab- și -áție și -áre.

*coabitéz (oa 2 silabe), v. intr. (lat. cohábito, -áre). Locuĭesc împreună, maĭ ales vorbind de soț și soție.

COABITA vb. (JUR.) a conviețui, a trăi, a viețui. (Au ~ doi ani ca soț și soție.)

COABITARE s. (JUR.) conviețuire, trai. (~ lor a durat pînă la sfîrșitul vieții.)