clampă definitie

2 intrări

23 definiții pentru clampă

clámpă1 sf [At: DR. V, 175 / Pl: ~pe / E: pn klempa] (Îrg) Mârțoagă.
clámpă2 sf [At: DAME, T. 96 / V: cleá~, (reg) cleámcă / Pl: ~pe / E: clamp] (Reg) 1 Clanță. 2 Limbă de metal care se reazemă pe clempuș pentru a închide ușa. 3 Cârligele care leagă jilțul căruței.
CLÁMPĂ, clampe, s. f. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazămă pe clempuș pentru a închide ușa. [Var.: cleámpă s. f.] – Din clămpăni (derivat regresiv).
CLEÁMPĂ s. f. v. clampă.
CLÁMPĂ, clampe, s. f. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazemă pe clempuș pentru a închide ușa. [Var.: cleámpă s. f.] – Din clămpăni (derivat regresiv).
CLEÁMPĂ s. f. v. clampă.
CLÁMPĂ, clampe, s. f. (Mold.) Clanță. Cum puse mîna pe clampă, se repeziră trei dulăi zgrepțănînd portița cu labele. CAMILAR, TEM. 160. Cîinele, bucuros de întoarcerea stăpînului, se duce și deschide clampa ușii cu laba. SADOVEANU, D. P. 91. În odaia viscolită, o mînă fîșîi pe lemnul ușii și pipăi clampa. SADOVEANU, O. II 122. Zgîlțîi de clampa ușii. CONTEMPORANUL, III 921. – Variantă: cleámpă (DUNĂREANU, CH. 34, IOSIF, PATR. 41, EMINESCU, O. I 106) s. f.
CLEÁMPĂ s. f. v. clampă.
clámpă (reg.) s. f., g.-d. art. clámpei; pl. clámpe
clampá vb., ind. prez. 1 sg. clampéz, 3 sg. și pl. clampeáză
clámpă s. f., g.-d. art. clámpei; pl. clámpe
CLÁMPĂ s. v. clanță, ivăr, încuietoare.
CLAMPÁ vb. tr. (med.) a obtura un vas, un canal, cu ajutorul penselor. (<fr. clamper)
CLÁMPĂ ~e f. Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clanță. ◊ A fi (beat) ~ a fi într-o stare înaintată de ebrietate. /v. a clămpăni
clámpă, clámpe, s.f. (reg.) 1. clanță, ivăr. 2. cal înalt și slab, grebănos.
clampă f. Mold. clanța ușei: când aud că sună clampa EM. [Onomatopee].
clámpă f., pl. e (ceh. klampa, pol. rut. klampa, clamp, rudă cu germ. klamm, din klamp, sued. klampi, fr. clamp, cam cu a. î. V. clămpănesc și clanță). Mold. Încuĭetoare (maĭ ales) de lemn. (Cea de fer se numește clanță). – Și cleampă, pl. clempe. V. cîrloanță.
cleámpă, V. clampă.
clampă s. v. CLANȚĂ. IVĂR. ÎNCUIETOARE.
clámpă, clampe, (cleampă), s.f. – (reg.) 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej (ALRRM, 1971: 265); parte de broască în care intră zăvorul; scoabă. Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Din ucr. klampa, clamp, cf. germ. Klamm (Scriban); der. regr. din clămpăni (DEX); din clamp „cuvânt care imită zgomotul produs de lovirea a două obiecte din lemn” (MDA).
cleámpă, s.f. – v. clampă („clanță, zăvor”).
clámpă, -e, s.f. – 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej (ALR 1971: 265). – Der. regr. din clămpăni < clam (formă onomatopeică).
clampă, adj. invar. în stare avansată de ebrietate.

clampă dex

Intrare: clampă
clampă substantiv feminin
cleampă
Intrare: clampa
clampa verb grupa I conjugarea a II-a