clăti definitie

20 definiții pentru clăti

clătí [At: PSALT. SCH. 360 / Pzi: ~tésc / E: vsl клaтити] 1-2 vtr (Îvr) A (se) clinti. 3 vt (înv; îe) A nu se ~ nici un fir (de păr) din capul cuiva A rămâne neatins. 4 vr (Înv; d. ființe) A se mișca. 5-6 vir (Înv) A pomi. 7 vr (Înv) A emigra. 8 vr (Înv; d. părțile trupului) A tremura. 9 vr (Înv; d. gene) A se bate. 10-11 vtr (Înv) A (se) clătina (2-3). 12 vt (Înv; îe) A ~ capul A da din cap. 13 vt (Înv; d. câini; îe) A ~ coada A da din coadă. 14 vr (Înv; d. inimă) A bate. 15 vr (Înv; d. apă, valuri) A se mișca violent. 16 vr (Înv; d. apă, valuri) A se izbi (de ceva). 17-18 vtr (D. rufe, vase etc.) A (se) limpezi, după spălare, în apă curată Si: (reg) a clătări. 19-20 vtr (D. față, gură etc.) A (se) curăța cu apă curată. 21-22 vtr (Înv; cu indicarea băuturii) A (se) bea puțin (după ce a mișcat băutura prin gură). 23 vr (Înv) A șovăi. 24-25 vtr (Înv) A (se) modifica. 26 vt (Îvr) A examina. 27 vt (Înv) A zdmncina. 28 vr (Înv) A fi impresionat.
CLĂTÍ, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. (Înv. și pop.) A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.
CLĂTÍ, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.
CLĂTÍ1, clătesc, vb. IV. Tranz. A curăți spălînd ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată. Pînă ce nu-și clăti mînile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămeșii... aproape nici nu se uită la mine. HOGAȘ, M. N. 191. Cozile acestea... le-au clătit puțin în apă și-apoi le-au pus în zamă, la foc, să fiarbă. SBIERA, P. 14. Spală-mi, maică, cămășuța Și mi-o clătește la vale, Să-mi treacă de dor, de jale. BIBICESCU, P. P. 127. Unele pînze-nălbea, În gîrlă Că le spăla, În fîntînă Le clătea. TEODORESCU, P. P. 562. ◊ A-și clăti gura (refl. a se clăti în gură) = a-și spăla gura. Dimineața, cînd mă scol, Cu pelin pe ochi mă spăl: Iau în gură, mă clătesc, Dar mai rău mă amărăsc. TEODORESCU, P. P. 352.
CLĂTÍ2, clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.
clătí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clătésc, imperf. 3 sg. clăteá; conj. prez. 3 să clăteáscă
clătí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clătésc, imperf. 3 sg. clăteá; conj. prez. 3 sg. și pl. clăteáscă
CLĂTÍ vb. a limpezi, (reg.) a clătări, (prin sudul Transilv.) a stropoli. (~ rufele.)
CLĂTÍ vb. v. balansa, clătina, clinti, cutremura, deplasa, izbi, legăna, lovi, migra, mișca, muta, oscila, pendula, pleca, porni, scutura, urni, zdruncina, zgâlțâi, zgudui.
clătí (clătésc, clătít), vb. 1. A mișca, a clătina, a deplasa. – 2. A pune în mișcare. – 3. A scutura, a agita. – 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. – 5. A mișca, a agita. – 6. A face să șovăie, a amenința. – 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. – 8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. – 9. A curăța rufe, vase, spălîndu-le ușor cu apă, a le limpezi. Sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puțin înv., și în general este înlocuit prin a clătina. – Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit); clătită, s. f. (un fel de plăcintă subțire, umplută și rulată); clătitură, s. f. (înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleași sensuri ca clăti, cu o nuanță iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleași sensuri (în ciuda diferenței stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, și clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipsește sensul de „a limpezi rufele”, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscolește); clătinătură, s. f. (scuturătură); clătinătoare, s. f. (scrînciob).
A CLĂTÍ1 ~ésc tranz. (rufe, veselă etc.) A spăla ușor într-o ultimă apă curată; a trece printr-o apă curată. /<sl. klatiti
A CLĂTÍ2 ~ésc tranz. înv. pop. A face să se clătească. /<sl. klatiti
A SE CLĂTÍ mă ~ésc intranz. înv. 1) pop. A se mișca ușor dintr-o parte în alta; a se clătina; a se legăna. 2) (despre ape, valuri) A se lovi cu putere; a se izbi. /<sl. klatiti
clătì v. 1. a sgudui, a clătina: a lumii temelie se mișcă, se clătește GR. AL.; 2. a mișca din loc, a strămuta: își clăti tabăra cu multă greutate BĂLC. 3. (sens obișnuit astăzi) a curăți spălând și frecând: a clăti sticla, paharele, gura; 4. a limpezi rufele în cea din urmă apă. [Slav. KLATITl].
clătésc v. tr. (vsl. klatiti, a clătina, a izbi; sîrb. klátiti se, a se clătina; bg. klatĭy, clatin. E rudă cu hîltîcîĭ). Vechĭ. Clatin, zguduĭ: a clăti temeliile caseĭ. Pornesc, strămut: a clăti tabăra. Azĭ. Curăț agitînd apa: a clăti paharele, gura. Spăl în ultima apă (rufele). V. refl. Vechĭ. Mă clatin, mă bat: i s’a clătit ochĭu.
CLĂTI vb. a limpezi, (reg.) a clătări, (prin sudul Transilv.) a stropoli. (~ rufele.)
clăti vb. v. BALANSA. CLĂTINA. CLINTI. CUTREMURA. DEPLASA. IZBI. LEGĂNA. LOVI. MIGRA. MIȘCA. MUTA. OSCILA. PENDULA. PLECA. PORNI. SCUTURA. URNI. ZDRUNCINA. ZGÎLȚÎI. ZGUDUI.
clătí, clătesc, vb. tranz., refl. – (înv.) 1. A (se) mișca, a clătina: „De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc” (Papahagi, 184); „N-o putut clăti sania” (Grai rom., 2000; Biserica Albă). 2. (ref. la rufe) A limpezi. – Din sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Cihac cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).
clătí, clătesc, vb. tranz., refl. – A (se) mișca: „De-aude codru clătind / Da’ dă-i, frate, să fugim” (Papahagi, 183); „De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc” (Papahagi, 184). – Din sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Cihac cf. DER).
a-și clăti ochii expr. a privi / a se uita la ceva plăcut.

clăti dex

Intrare: clăti
clăti verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a