clăncăit definitie

2 intrări

16 definiții pentru clăncăit

clăncăí vi [At: CANTEMIR, I. I. I, 150 / V: ~ngăí / Pzi: ~ésc / E: clanc + -ăi] (D. două obiecte) A produce un sunet specific în urma ciocnirii.
clăncăít sn [At: BĂLCESCU, M. V. 369/5 / V: ~ngăít / Pl: ~uri / E: clăncăi] Clăncăire.
CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.
CLĂNCĂÍT s. n. (Pop.) Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. – V. clăncăi.
CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.
CLĂNCĂÍT s. n. Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. – V. clăncăi.
CLĂNCĂÍ, clăncăiesc, vb. IV. Intranz. A produce zgomotul redat prin onomatopeea «clanc».
CLĂNCĂÍT s. n. Acțiunea de a clăncăi și zgomotul produs de obiectele care clăncăiesc; clancăt. Clăncăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului... răspîndeau... spaima morții. BĂLCESCU, O. II 244.
clăncăí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 clắncăie, imperf. 3 sg. clăncăiá; conj. prez. 3 să clắncăie
clăncăít (pop.) s. n.
clăncăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. clăncăie, imperf. 3 sg. clăncăiá
clăncăít s. n.
A CLĂNCĂÍ pers. 3 clăncăie intranz. A produce un clăncăit; a face „clanc-clanc”. /clanc + suf. ~ăi
CLĂNCĂÍT ~uri n. Sunet caracteristic produs prin lovirea limbii de cerul gurii. /v. a clăncăi
clăncăì (clăngăì) v. 1. a suna (de clopote); 2. a face sgomot ciocnindu-se (vorbind de arme). [Onomatopee].
clăncăit (clăngăit) n. sunet de clopoței și sgomotul armelor ce se întreciocnesc: clăngăitul paloșelor BĂLC.

clăncăit dex

Intrare: clăncăi
clăncăi verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: clăncăit
clăncăit substantiv neutru