16 definiții pentru clăncăit
clăncăí vi [At: CANTEMIR, I. I. I, 150 / V: ~ngăí / Pzi: ~ésc / E: clanc + -ăi] (D. două obiecte) A produce un sunet specific în urma ciocnirii. clăncăít sn [At: BĂLCESCU, M. V. 369/5 / V: ~ngăít / Pl: ~uri / E: clăncăi] Clăncăire. CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie,
vb. IV.
Intranz. (
Pop.; despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. –
Clanc +
suf. -ăi.
CLĂNCĂÍT s. n. (
Pop.) Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. –
V. clăncăi. CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie,
vb. IV.
Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. –
Clanc +
suf. -ăi.
CLĂNCĂÍT s. n. Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. –
V. clăncăi. CLĂNCĂÍ, clăncăiesc,
vb. IV.
Intranz. A produce zgomotul redat prin onomatopeea «clanc».
CLĂNCĂÍT s. n. Acțiunea de a
clăncăi și zgomotul produs de obiectele care clăncăiesc; clancăt. Clăncăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului... răspîndeau... spaima morții. BĂLCESCU, O. II 244.
clăncăí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3 clắncăie,
imperf. 3
sg. clăncăiá;
conj. prez. 3 să clắncăie
clăncăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. clăncăie, imperf. 3 sg. clăncăiá A CLĂNCĂÍ pers. 3 clăncăie intranz. A produce un clăncăit; a face „clanc-clanc”. /clanc + suf. ~ăi CLĂNCĂÍT ~uri n. Sunet caracteristic produs prin lovirea limbii de cerul gurii. /v. a clăncăi clăncăì (clăngăì) v.
1. a suna (de clopote);
2. a face sgomot ciocnindu-se (vorbind de arme). [Onomatopee].
clăncăit (clăngăit) n. sunet de clopoței și sgomotul armelor ce se întreciocnesc: clăngăitul paloșelor BĂLC.
Clăncăit dex online | sinonim
Clăncăit definitie
Intrare: clăncăi
clăncăi verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: clăncăit
clăncăit substantiv neutru