ciuli definitie

2 intrări

28 definiții pentru ciuli

ciul, ~ă a [At: H I, 345 / Pl: ~i, ~e / E: nct] (Reg; d. animale) 1 Cu urechile anormal de mici. 2 Cu urechile sfâșiate. 3 Căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. 4 Murdar.
ciulí1 [At: CONTEMPORANUL I, 457 / Pzi: ~lésc / E: nct] (Trs; Mol) 1 vr A se tupila. 2 vi A spune pe ocolite.
ciuli2 vt [At: CANTEMIR, ap. DDRF / V: (reg) ciurí, ciurlí / Pzi: ~lésc / E: srb čuljiti] 1 (Înv) A reteza vârful urechii unui animal Si: a ciulica (1). 2 (Îrg) A rotunji capul buștenilor spre a-i trage pe zăpadă. 3 (D. animale; complinit de obicei de „urechea” sau „urechile”) A mișca urechile pentru a capta mai bine sunetele Si: a ciula, a ciulica (3). 4 (Nob, d. animale) A da din coadă Si: (reg) a ciulica (4). 5 (Nob) A-și răsuci mustața Si: a ciulica (5). 6 (Fig; d. oameni) A asculta foarte atent Si: a ciulica (6). 7 (Fig; d. oameni) A deveni atent Si: a ciulica (7).
CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care are urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. – Et. nec.
CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. sb. čuljiti.
CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care are urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. – Et. nec.
CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. scr. čuljiti.
CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinarea «urechea» sau «urechile») 1. (Despre animale) A ridica urechile, ținîndu-le drept în sus (ca semn de încordare a auzului); a asculta cu luare-aminte (presimțind o primejdie). Caii sforăiau, suflau greu, mișcind urechile ciulite, fremătătoare. DUMITRIU, V. L. 8. Caii, la o parte, sfîrșiseră mîncarea de dimineață și stăteau cu urechile ciulite, ascultînd zvonul depărtărilor. SADOVEANU, O. VI 43. Tărcuș se așeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă își ciuli urechile. SADOVEANU, P. M. 147. În creștetul pădurii... ciulea urechile un lup. GALACTION, O. I 269. [Măgarul] ciuli urechile și, fluturînd din cap, se depărtă. VLAHUȚĂ, O. A. 88. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile. CARAGIALE, 0. III 102. ◊ (Rar, fără determinări) [Cîinele] zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capid, ciulește și începe a scheauna încet. SLAVICI, N. I 34. 2. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot (îndepărtat), pentru a asculta cu luare-aminte. [Lumea] se înghesuise ciorchine și iși ciulea urechile. PAS, L. I 142. Copiii se joacă și tu pîndești vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264.
ciul1 (reg.) adj. m., pl. ciuli; f. ciúlă, pl. ciúle
ciul2 s. n., pl. ciúluri
ciulí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciulésc, imperf. 3 sg. ciuleá; conj. prez. 3 să ciuleáscă
ciul adj. m., pl. ciuli; f. sg. ciúlă, pl. ciúle
ciulí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciulésc, imperf. 3 sg. ciuleá; conj. prez. 3 sg. și pl. ciuleáscă
CIULÍ vb. (Mold.) a ciușdi. (Calul își ~ urechile.)
CIULÍ vb. v. olări, teși.
ciulí (-lésc, – ít), vb.1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”,, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă).
CIUL1 ~i m. Insectă care își depune larvele pe materii în putrefacție și în rănile animalelor. /Orig. nec.
CIUL2 ~ă (~i, ~e) pop. (despre animale) 1) Care nu are una sau amândouă urechile. 2) Care are urechi anormal de scurte. /<sb. țula
A CIULÍ ~ésc tranz.: ~ urechile a) a ridica urechile în sus pentru a auzi mai bine; b) a-și încorda auzul. /<sb. țuljiti
ciul a. 1. cu urechile scurte sau rotunjite (vorbind de oi); 2. se zice (în Vlașca) de boul căruia-i lipsește un corn. [Serb. ČULA].
ciulì v. a ținea urechile drept în sus (vorbind de cai, măgari și catâri). [Serb. ČULITI].
cĭul, -ă adj., pl. m. lĭ (sîrb. čula, čulav, cu urechile micĭ. V. cĭulesc. Cu urechile micĭ: oaĭe cĭulă. C’o ureche retezată: cal cĭul.
cĭulésc v. tr. (nsl. čuliti, sîrb. ćuliti, id. V. cĭul). Se zice despre caĭ și alte animale care întorc urechile înainte (orĭ și’napoĭ) cînd aud un zgomot neobișnuit. Fig. Fam. Ascult cu atențiune: cĭulițĭ urechile, măĭ! Mă răsucesc (mă cĭucĭulețesc), vorbind de frunze cînd e arșiță. Mold. sud. Se zice despre poame cînd încep să se coacă. V. pîrguĭesc.
CIULI vb. (Mold.) a ciușdi. (Calul își ~ urechile.)
ciuli vb. v. OLĂRI. TEȘI.
ciúl, -ă, ciuli, -e, adj. – (reg.) 1. Cu urechi anormal de mici. 2. (ref. la oi) Fără coarne; șut (Antologie, 1980). ♦ (onom.) Ciulă, poreclă dată unui om cu urechi mici (Crâncău, 2004). – Et. nec. (DEX, MDA); din srb. čula, čulav „cu urechile mici” (Scriban, Șăineanu).
ciulí, ciulesc, vb. refl. – 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel, 1979). 2. (despre animal) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). – Din srb. čuljiti (Șăineanu, DEX, MDA); var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui” (DER).
ciulí, ciulesc, vb. tranz. – 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel 1979). 2. (despre animal) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). – Din srb. čuljiti (DEX).

ciuli dex

Intrare: ciuli
ciuli verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: ciul (adj.)
ciul adj. adjectiv