CIUF2, (
1) ciufuri,
s. n. (
2) ciufi,
s. m. 1. Smoc de păr zbîrlit (de obicei căzut pe frunte). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea. SADOVEANU, N. F. 13. Bine, mă, pitpalac cu ciuf, somn la ora asta – ca în țara leneșilor? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 148 ◊
Fig. De sus, de pe ciuful zbîrlit al pădurilor bătrîne de la Pietrile Albe, venea vîntul. DUMITRIU, V. L. 54. ◊ (În metafore și comparații) Părul le cădea ciuf pe ochi. PAS, Z. I 81. Părul, crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cîrlionți pe tîmple. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. Doi copilași cu chica ciuf, cîrlionțată... așteaptă. DELAVRANCEA, S. 40.
2. Nume dat în glumă oamenilor și, mai rar, animalelor cu părul ciufulit. Aici fuseși, ciufute? răspunse bătrinul, nu mai poți după povești și basme! DELAVRANCEA, S., 264. Ciuful de «pinch»... sucește gîtul chițcanilor. ODOBESCU, S. III 149. ♦ Om cu înfățișare neîngrijită sau cu caracter urîcios. Bate-l, doamne, și-l trăsnește, P-ăl se-nsoară pentru zestre Și-și ia ciuf între^neveste. BIBICESCU, P. P. 191.
ciuf (ciufi), s. m. –
1. Smoc de păr zbîrlit. –
2. Moț. –
3. (
Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. –
4. Cucuvea. –
5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. –
6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. –
7. Șarlatan, pungaș. –
8. Dans tipic.
Var. ciof.
Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin),
cf. sb. čup (›
rom. ciup),
it. ciuffo (Battisti, II, 969),
alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a
lat. bufo cu
fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la
mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (
cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din
v. germ.,
cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul
it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (
cf. Prati 288), la fel ca cel
rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă
der. din
bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară
indoeurop. (Lahovary 323), și din
sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57).
Der. ciuhă (
var. ciofă, ciof),
s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș,
adj. (moțat); ciuș,
s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan,
s. m. (varietate de varză); ciufuli,
vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva;
Trans., a înșela);
der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în
Trans. cu
mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală,
s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez,
s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (
var. ciurlos),
s. m. (despletit, ciufulit),
der. ciurlan,
s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă,
it. giufà, cu
arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.