circumlocuție definitie

14 definiții pentru circumlocuție

circumlocuție sf [At: DA ms / V: ~com~, ~conl~, ~conlocuțiune, ~țiune / Pl: ~ii / E: ns cf lat circumlocutio, fr circonlocution] (Liv) Perifrază.
CIRCUMLOCÚȚIE, circumlocuții, s. f. (Rar) Perifrază. – Din lat. circumlocutio, fr. circonlocution.
CIRCUMLOCÚȚIE, circumlocuții, s. f. (Livr.) Perifrază. – Din lat. circumlocutio, fr. circonlocution.
CIRCUMLOCÚȚIE, circumlocuții, s. f. Perifrază, șir de cuvinte folosit pentru a exprima pe ocolite o idee care poate fi redată direct, mai concis. – Pronunțat; -ți-e. – Variantă: circumlocuțiúne s. f.
circumlocúție (-ți-e) (rar) s. f., art. circumlocúția (-ți-a), g.-d. art. circumlocúției; pl. circumlocúții, art. circumlocúțiile (-ți-i-)
circumlocúție s. f. (sil. -ți-e), art. circumlocúția (sil. -ți-a), g.-d. art. circumlocúției; pl. circumlocúții, art. circumlocúțiile (sil. -ți-i-)
CIRCUMLOCÚȚIE s. v. perifrază.
CIRCUMLOCÚȚIE s.f. Expunere pe ocolite a unei idei care poate fi redată direct, mai concis; perifrază. [Gen. -iei, var. circumlocuțiune s.f. / < lat. circumlocutio < circum – împrejur, loqui – a vorbi, cf. fr. circonlocution].
CIRCUMLOCÚȚIE s. f. expunere pe ocolite a unei idei care poate fi redată direct, mai concis; perifrază. (< fr. circonlocution, lat. circumlocutio)
CIRCUMLOCÚȚIE ~i f. lingv. Redare indirectă a unei idei. /<lat. circumlocutio, ~onis
circumlocuți(un)e f. ocol de vorbe, perifrază: autorul naturei (adică Dumnezeu).
circumlocuție s. v. PERIFRAZĂ.
CIRCUMLOCÚȚIE (CIRCUMLOCUȚIÚNE) s. f., livr. (< lat. circumlocutio < circum „jmprejur” + loqui „a vorbi”, cf. fr. circumlocution): v. perifráză.
circumlocuțiune (lat. circum „în jurul” + loqui „a vorbi”), sin. pronominale (Dumarsais), sin. perifrază (Larousse, Morier, Lausberg) (I).

circumlocuție dex

Intrare: circumlocuție
circumlocuție substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e