ciobácă sf [At: DAME, T. 126 / V: ciobác sn, ciub~, ciubícă, șub- / Pl: ~áce, ~bắci / E: ucr чoбaк, mg csobák] (Reg) Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac.

CIOBÁCĂ, ciobace, s. f. (Reg.) Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac. – Din ucr. čobak.

CIOBÁCĂ, ciobace, s. f. (Reg.) Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac. – Din ucr. čobak.

CIOBÁCĂ, ciobace, s. f. Luntre primitivă scobită dintr-un singur trunchi de salcie sau de plop, întrebuințată de pescari. V. lotcă. De partea cealaltă, sub deal, iazul lucea nemișcat; o ciobacă trecu încet brăzdînd luciul, apoi se afundă în pădurile dese de papură. SADOVEANU, O. VI 185.

ciobácă (reg.) s. f., g.-d. art. ciobácei; pl. ciobáce

ciobácă s. f. (sil. cio-), g.-d. art. ciobácei; pl. ciobáce

ciobácă (-ắci), s. f. – Luntre scobită dintr-un trunchi de copac. Mag. csobák, rut. čobak „vas de lemn” (DAR). Din aceeași rădăcină (sl. čbanĭ) mag. csobány, de unde rom. cioban, s. n. „vas de lemn”, și sb. čobanija, de unde rom. ciobănie, s. f. (Trans., vas de lemn), pronunțat ciobăñe. Cf. ciovei.

CIOBÁCĂ ~ce f. înv. Luntre pescărească făcută dintr-un trunchi de copac scobit. [Sil. cio-ba-] /<ucr. țobak

2) cin (sud), cĭun (Ban.) și cim (vechĭ) n., pl. urĭ (sîrb. čun, vsl. člŭnŭ). Luntre dintr’un trunchĭ (monoxil) saŭ din scîndurĭ întrebuințată la pescuit orĭ la vînat. – În nord cĭobacă. V. oraniță.

cĭobácă f., pl. ace și ăcĭ (cp. cu ung. csanák, cĭobacă, saŭ cu rut. čovén, luntre, pin schimbare de sufix, infl. poate și de rus. čobák, mreană). Luntre făcută dintr’un trunchĭ scobit (orĭ și din scîndurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vînat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26). – Și cĭobac, n., pl. e. V. căulă, cin 2 și oraniță.