ciob definitie

2 intrări

13 definiții pentru ciob

ciob sn [At: PANN, P.V. II, 107 / V: cib sn / Pl: ~uri, (rar) ~oábe / E: tc čob] 1 Bucată dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart. 2 (Pgn) Vas spart. 3 (Pop; îe) A-i pune cuiva -u’ A-i face cuiva vrăji pentru căsătorie. 4 (înv) Conținutul unui vas. 5 Vas mic de pământ pentru tămâiat. 6 (Reg) Ghiveci de flori. 7 (Buc) Vas din doage stricat. 8 (Pop; im) Bărbat.
CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. – Cf. tc. çöp.
CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. – Cf. tc. çöp.
CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect (mai ales vas) de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hîrb. Gheorghe Petrescu... așezase la îndemînăi batista udă și, tot potrivind în fel și chip un ciob de oglindă, întindea cu încăpățînare cînd pielea pomeților către barbă, cînd sprîncenele către creștet. GALAN, Z. R. 157. Junghiuri ascuțite îi tăiau, ca niște cioburi de sticlă, prin toate încheieturile. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mai toate vasele de la Piscul-Crăsani sînt reduse în cioburi. ODOBESCU, S. II 273. Rîde ciobul de oala spartă v. oală. ◊ (Poetic) Minerii noștri harnici de pe Jii Fărîmă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, 46.
ciob s. n., pl. cióburi
ciob s. n., pl. cióburi
CIOB s. hârb, spărtură, țandără, (reg.) breanc, (Ban.) tioc. (~ dintr-o oală de lut.)
ciob (cióburi), s. n. – Fragment, hîrb, bucată dintr-un vas de lut, sticlă sau porțelan. Tc. çob (Roesler 608; Șeineanu, II, 128). DAR respinge această der., bazîndu-se pe extinderea geografică a cuvîntului și pe absența sa din dialecte. Cuvîntul apare și în per.; ar putea proveni din cuman. ceea ce ar explica mai bine extinderea ariei sale. După Cihac, II, 135, din pol. csop. Der. cioabă, s. f. (pipă de lut; vas inutil); ciobăi (var. ciobi), vb. (a sparge, a face bucăți).
CIOB ~uri n. Bucată dintr-un vas spart; hârb. ~uri de oglindă. [Monosilabic] /<turc. çöp
ciob n. 1. bucată spartă de sticlă, de oală; 2. vas învechit și stricat în parte: amândoi mâncați dintr’un ciob PANN. [Turc. ČOB].
cĭob n., pl. urĭ (turc. pers. čob, čop, așchie, surcică). Vest. Hîrb, sfărmătură dintr’un vas. V. zob.
CIOB s. hîrb, spărtură, țandără, (reg.) breanc, (Ban.) tioc. (~ dintr-o oală de lut.)
CIOB subst. 1. Cioba b. (Viciu 15); Ciobu por. (Sc); Cioaba și Ciobeica soția lui Ciobu (Sc). 2. Cioabâ (BA ung. 35), cf. și magh. csoba, „butoiaș” (explic. Bil-Albescu). 3. Compus: Ciobrău s. mold. vechi, scris și Cebrău și Ciabrău prin grafie ucr., doc. mold. an. 1671 iun. 17.

ciob dex

Intrare: ciob
ciob substantiv neutru
Intrare: Ciob
Ciob