cină definitie

2 intrări

24 definiții pentru cină

cina vt [At: (a. 1675) GCR I, 223 / Pzi: ~néz / E: lat ceno, -are] 1 A lua masa de seară Si: a cinui. 2 (Îvr) A ospăta pe cineva (seara) Si: a cinui.
cínă sf [At: CORESI, EV. 414/1 / V: ciúnă / Pl: ~ne și (înv) ~ni / E: lat cena] 1 Masă de seară. 2 Mâncare consumată la cină (1). 3 Mâncare pregătită pentru cină (1). 4 (Pex) Dineu. 5 (Pex) Supeu. 6 (Îs) -na cea de taină Masa Mântuitorului cu apostolii săi, la care a fost instituită taina sfintei euharistii. 7 (Îs) ~na Domnului (sau cea dulce) Sfânta euharistie. 8 (Îs) ~na mortului (sau de apoi) Parastas. 9 (Ban; îs) ~na ursitelor Cină (1) pregătită de moașă a treia seară după nașterea copilului. 10 (Înv; îs) ~na mică Masă care are loc în jurul orei 4 după-amiaza. 11 (Înv; îs) ~na cea bună Masă între orele 9-10 seara. 12 (Înv; îs) ~na mare Masă între orele 10-11 noaptea. 13-16 (Pex) Oră la care se obișnuiește să se ia cina (1,10-12).
CINÁ, cinez, vb. I. Intranz. și tranz. A lua masa de seară. – Lat. cenare.
CÍNĂ, cine, s. f. Masă de seară; mâncare pregătită pentru această masă. ◊ Cina cea de taină = masă luată de Isus Hristos împreună cu apostolii Săi în seara de dinaintea răstignirii. – Lat. cena.
CINÁ, cinez, vb. I. Intranz. și tranz. A lua masa de seară. – Lat. cenare.
CÍNĂ, cine, s. f. Masă de seară; mâncare pregătită pentru această masă – Lat. cena.
CINÁ, cinez, vb. I. Intranz. (Mai ales în Transilv.) A lua masa de seară. Să vii și tu acolo, să cinăm împreună pe la 7. CARAGIALE, O. VII 225. Șezură nițel, de se odihniră de drum, cinară împreună și se culcară. ISPIRESCU, L. 53. Tranz. Nemîncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba. EMINESCU, N. 20. Badea meu cel supărat, Da aseară ce-ai cinat? JARNÍK-BÎRSEANU, 54.
CÍNĂ, cine, s. f. (Mai ales în Transilv.) Masa de seară; mîncare pregătită pentru această masă. Frunzărise o gazetă și o aruncase. Aștepta cina. SADOVEANU, N. F. Cina era gata și masa pusă. CARAGIALE, O. II 257. Ochii ei cei cu lumină Mult mă strigă de la cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33.
ciná (a ~) vb., ind. prez. 3 cineáză
cínă s. f., g.-d. art. cínei; pl. cíne
ciná vb., ind. prez. 1 sg. cinéz, 3 sg. și pl. cineáză
cínă s. f., g.-d. art. cínei; pl. cíne
CINÁ vb. a supa. (Unde ai ~ după spectacol?)
ciná (-éz, -át), vb. – A lua masa de seară. – Mr., megl., țin, istr. cir. Lat. cēnāre (Pușcariu 369; Candrea-Dens., 342; REW 1803; DAR); cf. it. cenare, prov., cat., sp. cenar, port. cear. Cf. cină.
cínă (cíne), s. f. – Masă de seară. – Mr., megl. țină, istr. cirę. Lat. cēna (Pușcariu 362; Candrea-Dens., 341; REW 1806; DAR); cf. it., prov., sp. cena, port. cea. – Der. cinioară, s. f. (ceasul cinei), cf. prînzișor; cuvînt pe care Drăganu, Dacor., III, 693-5 și DAR îl consideră reprezentant al lat. cinae hora, dar care este un dim. cu suf. -oară, cf. Graur, BL, III, 19.
A CINÁ ~éz intranz. A lua cina. /<lat. cenare
CÍNĂ ~e f. 1) Masă luată seara. 2) Mâncare pregătită pentru masa de seară. 3) Timp când se servește masa de seară. [G.-D. cinei] /<lat. cena
cinà v. a mânca seara. [Lat. CENARE].
cină f. mâncare sau masă de seară; cina Domnului cina lui Hristos cu apostolii în ajunul răstignirii; cina cea de taină, sfânta împărtășire sau cuminecătură. [Lat. CENA].
3) cin, a v. intr. V. cinez.
cínă f., pl. e (lat. cêna, ca plin, senin, lin d. plênus, serênus, lênis; it. pv. sp. cena, pg. cea. Cp. cu geană, pană, din gĕra, pĕnna, cu e scurt). Rar. Prînzu de seară: cina cea de taĭnă. V. masă și ojină.
cinéz v. intr. (lat. cênare). Mănînc la cină. – Și cin: s’aŭ întors să cine (VR. 1924, 9, 287). V. prînzesc.
CINA vb. a supa. (Unde ai ~ după spectacol?)
CÍNĂ (lat. cena) Masa de seară; mîncare destinată pentru această masă. ♦ Cina cea de taină = masa de pe urmă a lui Hristos și a apostolilor săi, ajunul patimilor, în cursul căreia a instituit taina euharistiei. Sfînta Cină = (la protestanți) împărtășania cu pîine și vin.

cină dex

Intrare: cină
cină substantiv feminin
Intrare: cina
cina verb grupa I conjugarea a II-a