cin definitie

37 definiții pentru cin

cin1 sn [At: MOXA, 355/15 / V: ciun / Pl: ~uri / E: srb čun] (Îrg) 1 Vas mic pe Dunăre. 2 Luntre mică (pescărească) Si: cinac2. 3 Luntre primitivă, dintr-un trunchi de arbore scobit Si: cinac2.
cin3 pin vz cine
cin2 sn [At: CORESI, EV. 17/30 / Pl: ~uri / E: vsl цинъ] (Iuz) 1 Poziție socială (înaltă). 2 Categorie. 3 Rang. 4 Clasă. 5 Grad. 6 Tagmă. 7 (Pex) Fel. 8 Breaslă. 9 Corporație. 10 (Pex) Grup (organizat) 11 Ordin (preoțesc sau) călugăresc. 12 (Cer) Veșmânt (preoțesc sau) călugăresc. 13 Dregătorie. 14 (Pex) Slujbă. 15 (Pex) Funcție. 16 (Pex) Post. 17 Mulțime de oameni. 18 (Îlav) Din ~ până-n ~ De la un hotar la altul.
cin4- [At: DN3 / V: chino-, ~ne-, ~no- / E: fr cyno-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Referitor la câine. 2 Propriu câinelui.
CIN1, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În Evul Mediu) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.
CIN2, cinuri, s. n. (Înv. și reg.) Luntre mică (pescărească). – Din sb. čun.
CIN1, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În societatea medievală) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.
CIN2, cinuri, s. n. (Înv. și reg.) Luntre mică (pescărească). – Din scr. čun.
CIN1, cinuri, s. n. (Învechit) 1. (În orînduirea feudală) Poziție socială înaltă. V. rang. Nici lacom de avere, nici de cinuri, mulțămit cu cît avea, cu cît n-avea. CREANGĂ, A. 135. Boierii netezindu-și bărbile mari și tufoase, după rang și cin, striga. RUSSO, S. 17. 2. Ordin călugăresc sau preoțesc; tagmă. Colegii mei de la teologie... Toți au pătruns în învățămîntul secundar, în cinul preoțesc și prin felurite alte servicii. GALACTION, O. I 24. Traiul tihnit al sfîntului său cin îl înzestrase cu un adevărat pîntece de egumen. HOGAȘ, DR. 246.
CIN2, cinuri, s. n. (Rar) Luntre mică, barcă. Moșu-n cin dacă intra, Pe Dunăre se ducea. TEODORESCU, P. P. 569. Mult că nu mergea... Și mi-și întîlnea Un cin de alamă, De nu-i bagi de seamă, Cu vîsle d-argint, Cum n-am mai văzut. TEODORESCU, P. P. 645.
cin (înv., reg.) s. n., pl. cínuri
cin (ordin preoțesc, luntre) s. n., pl. cínuri
CIN s. (BIS.) tagmă, (înv.) ceată, schimă. (~ul preoțesc.)
CIN s. (Olt.) pream. (~ul este o luntre mică.)
CIN s. v. bandă, breaslă, buluc, ceată, cârd, corporație, demnitate, droaie, funcție, gloată, grămadă, grup, îndeletnicire, meserie, mulțime, ocupație, pâlc, post, poziție, profesiune, rang, serviciu, slujbă, stol, tagmă, treaptă.
CHINO2- v. cin-.
CIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „câine”, „în legătură cu câinii”. [Var. chino-, cine-, cino-. / < fr. cyno-, cf. gr. kyon, kynos].
CINE3- v. cin-.
CINO1- v. chino1-.
CINO2- v. cin-.
CHINO- elem. cin(o)-.
CIN(O)-/CHINO- elem. „câine”. (< fr. cyn/o/-. cf. gr. kyon, kynos)
CINO- elem. cin(o).
cin (cínuri), s. n. – Luntre, barcă. Sb. čun (Cihac, II, 52). – Der. cinac, s. n. (barcă), din sb. čunak. Cuvinte care se folosesc de-a lungul Dunării.
cin (cínuri), s. n.1. Clasă, rang, categorie. – 2. Breaslă, corporație. – 3. Situație, poziție, funcție. Sl. činŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 52); Cf. mag. csin. – Der. încinuit, adj. (înv., afiliat unei corporații sau unui ordin); cinovnic, s. m. (funcționar, vînzător), din rus. činovnik (sec. XIX, astăzi rar).
CIN ~uri n. înv. Treaptă într-o ierarhie (administrativă, diplomatică sau militară); stare socială; rang. /<sl. cinu
cin n. 1. rang: nici lacom de avere, nici de cinuri CR.; 2. ordin, stare socială: cin boieresc, preoțesc [Slav. ČINŬ].
cin n. 1. od. luntre dintr’un singur trunchiu scobit; 2. astăzi, cutie de scânduri încleite spre a pluti pe Dunăre. [Slav. ČLŬNŬ].
1) cin n., pl. urĭ (vsl. činŭ, ordin, rang, činovĭhikŭ, oficial, činiti, a compune, a forma; rus. čin, rang, ung. csin, eleganță. V. cinie 1, cinel 2, cinovnic, cislá, citesc, pricină, cinătuĭesc. Vechĭ. Rang, treaptă, stare socială. Tagmă, teapă.
2) cin (sud), cĭun (Ban.) și cim (vechĭ) n., pl. urĭ (sîrb. čun, vsl. člŭnŭ). Luntre dintr’un trunchĭ (monoxil) saŭ din scîndurĭ întrebuințată la pescuit orĭ la vînat. – În nord cĭobacă. V. oraniță.
CIN s. (BIS.) tagmă, (înv.) ceată, schimă. (~ preoțesc.)
cin s. v. BANDĂ. BREASLĂ. BULUC. CEATĂ. CÎRD. CORPORAȚIE. DEMNITATE. DROAIE. FUNCȚIE. GLOATĂ. GRĂMADĂ. GRUP. ÎNDELETNICIRE. MESERIE. MULȚIME. OCUPAȚIE. PÎLC. POST. POZIȚIE. PROFESIUNE. RANG. SERVICIU. SLUJBĂ. STOL. TAGMĂ. TREAPTĂ.
CIN s. (Olt.) pream. (~ este o luntre mică.)
CHIN-2, v. CIN-.~antropie (v. -antropie), s. f., cinantropie*.
CHINO-2, v. CINO-.~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat pentru cursele de cîini; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu creșterea și dresajul cîinilor; sin. cinologie.
CIN-, v. CINO-.~antropie (v. -antropie), s. f., stare patologică a unei persoane de a se crede transformată în cîine; ~odont (v. -odont), s. m., dinte canin; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame puternică, manifestată mai ales ca simptom al unor afecțiuni ale tubului digestiv.
CINO- (CHINO-2) „cîine, canin”. ◊ gr. kyon, kynos „cîine” > fr. cyno-, engl. id., it. cino- > rom. cino- și chino-. □ ~cefal (v. -cefal), s. m., specie de maimuță africană, cu capul și botul de formă alungită și cu coada lungă; ~drom (chinodrom) (v. -drom), s. n., pistă special amenajată pentru cursele de cîini; ~fil (v. -fil1), adj., s. m. și f., (persoană) care iubește cîinii; ~filie (v. -filie1), s. f., atașament exagerat pentru cîini; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de cinofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de cîini; ~id (v. -id), adj., cu aspect de cîine; ~logie (v. -logie1), s. f., chinologie*, canicultură*; ~pedie (v. -pedie), s. f., creștere a cîinilor de vînătoare.

cin dex

Intrare: cin (subst.)
cin s.n. substantiv neutru
Intrare: cin
cin
Intrare: c(h)ino- (câine)
cin 2 pref. element de compunere prefix
chino pref. element de compunere prefix
chin 2 pref. element de compunere prefix
cino
cine 2 pref. element de compunere prefix