chineză definitie

49 definiții pentru chineză

chinéz1 sm [At: I. CR. V, 346 / Pl: ~i / E: srb knez] (Înv) 1 (Ist; păstrat numai ca nume patronimic) Cneaz. 2 (Ban; Olt) Jude comunal.
chinéz2, ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 10 / Pl: ~i, (Mol) ~éji / E: China + ez cf it chinese] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 3 (Fig; dep) Necunoscător total al unei chestiuni Si: ignorant. 4 (Fam; îe) A se face ~ sau (mai adesea) a (o) face pe ~ul A se preface că nu înțelege, că nu știe nimic, că habar n-are despre ce e vorba. 5-6 a Care aparține Chinei sau chinezilor2 (1-2) Si: chinezesc (1-2). 7-8 a Privitor la China sau la chinezi2 (1-2) Si: chinezesc (3-4). 9 sn (Lpl) Popor care trăiește în China. 10. Limba vorbită de chinezi2 (9).
cinétic, ~ă [At: ENC. TEHN. I, 94 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr cinétique] 1 a Care ține de mișcare. 2 a Privitor la mișcare. 3 a (Îs) Energie ~ă Energie dezvoltată de un corp în mișcare, egală cu jumătatea produsului dintre masa corpului și pătratul vitezei lui. 4 sf Ramură a mecanicii care studiază legile fenomenelor fizice bazate pe mișcarea materiei Si: cinematică (1). 5 sf (Îs) ~ă chimică Ramură a chimiei fizice care studiază evoluția reacțiilor chimice și influența factorilor fizico-chimici asupra desfășurării acestor reacții.
CHINÉZ1, chinezi, s. m. (Înv. și reg.) Primar. – Din sb. knez, magh. kenéz.
CHINÉZ2, -Ă, chinezi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor2 (1), privitor la China ori la chinezi2; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi2 (1). [Pl. și: (m.) chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.
CHINÉZ1, chinezi, s. m. (Reg., înv.) Primar. – Din scr. knez, magh. kenéz.
CHINÉZ2, -Ă, chinezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor2 (1), privitor la China sau la chinezi2; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi2 (1). [Pl. m. și chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.
CHINÉZ2, chinezi, s. m. (Ban., Olt., ieșit din uz) Primar. Scrisoarea... e scrisă de chinezul din satul lui. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG.
CHINÉZ3, -Ă, chinezi, -e, adj. Din China, care aparține Chinei sau populației ei. V. chinezesc. Limba chineză. Literatura chineză. ▭ Niciodată nu se vor șterge din memoria oamenilor nobilele fapte eroice ale glorioșilor voluntari chinezi care au venit în ajutorul poporului coreean. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. Armata revoluționară chineză este întîmpinată pretutindeni cu dragoste și entuziasm, căci ea este o armată eliberatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 226, 2/6. – Pl. m. și: chineji.
CHINÉZ2, chinezi, s. m. (Reg., înv.) Primar. – Sb. knez (magh. kenéz).
CHINÉZ3, -Ă, chinezi, -e, adj. Al Chinei sau al populației ei, privitor la China sau la populația ei; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi. [Pl. m. și chineji] – It. chinese.
chinéz2 (primar) (reg., înv.) s. m., pl. chinézi
chinéz1 (referitor la China) adj. m., s. m., pl. chinézi; adj. f. chinéză, pl. chinéze
chinéză (limbă) s. f., g.-d. art. chinézei
chinéz (primar) s. m., pl. chinézi
chinéz s. m. (locuitor al Chinei), adj. m., pl. chinézi; f. sg. chinéză, pl. chinéze
chinéză (limba) s. f., g.-d. art. chinézei
CHINÉZ s. v. primar.
CHINÉZ s., adj. 1. s. (înv.) chitai. (Un ~ din Beijing.) 2. chinezesc. (Cultura, civilizația ~.)
-CINEZĂ v. chino1-.
CHIN- / CHINET(O)- / CHINEZI(O)-, -CHINÉZĂ, -CHINEZÍE / CINETO-, -CINÉZĂ elem. „mișcare”, „transformare”. (< fr. kin-, kinet/o/-, kinési/o/-, -kinèse, -kinésie, cinéto-, -cinèse, cf. gr. kinesis, kinetos)
CHINÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor, popor) din China. II. adj. care aparține Chinei sau chinezilor. ♦ arta ~ă = artă dezvoltată în China, prezentând o arhitectură specifică (pagode, temple) cu o bogată decorație pictată, o sculptură în bronz, jad, fildeș, legată de cult, pictură pe mătase (suluri), sau pe zidurile templelor etc. ◊ (s. f.) limbă din familia de limbi sino-tibetane vorbită de chinezi. (< China + -ez)
-CHINEZÍE elem. chin-.
-CINÉZĂ elem. chin-.
chinéz (chinéji), s. m.1. (Înv.) Domn, șef al unei comunități de oameni liberi. Existența sa este atestată cu începere din sec. XIII, în Trans. și Munt. Erau căpetenii de grupări populare ce cuprindeau un județ sau o vale, cu funcții pe viață, administrative și judecătorești. În Munt., pare a fi termen oficial, care îl traduce pe cel popular județ. – 2. (Banat) Primar, judecător comunal. – Var. cneaz, cnez. Sl. kŭnedzŭ din got. *kunnigs, germ. König (DAR). A intrat în rom. prin intermediul sb. knez sau al mag. kenéz (DAR presupune că pătrunderea sa a avut loc de la nord la sud), cf. rus. rut. knjazĭ „principe.” V. și Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 64. Var. cneaz, folosită în trecut ca termen oficial în documentele slave, a început să se folosească începînd de la sfîrșitul sec. XVII, cu sensul propriu din rus.Der. chineji, vb. (Banat, a face uneori pe primarul); chinezat, s. n. (principat); cnezat, s. n. (principat); cnezie, s. f. (înv., principat).
CHINÉZ2 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară din China. /China n. pr. + suf. ~ez
CHINÉZ1 ~ă (~i, ~e) Care aparține Chinei sau populației ei; din China. /China n. pr. + suf. ~ez
CHINÉZĂ f. art. Limba chinezilor. /China n. pr. + suf. ~ez[ă]
chinez m. odinioară, în Ardeal, senior teritorial mai mic decât voievod, apoi judecător sătesc sau primar rural și la urmă moșnean sau răzeș. [Ung. KINEZ (din serb. knez, prinț). V. cneaz].
chinez a. care e din China: limba chineză. ║ m. 1. locuitor d’acolo; 2. pop. a se face chinez, a nu pricepe: ei, stimabile, prea te faci chinez CAR.
1) chinéz m., pl. jĭ (vsl. kŭnĕzĭ. V. cneaz). Vechĭ Un fel de principe în ainte de întemeĭerea țărilor româneștĭ. Azĭ. Ban. Serbia. Primar rural. V. vătăman.
2) chinéz, -ă s., pl. m. jĭ. Locuitor din China. Fig. (pin aluz. la limba neștiută a Chinejilor). Ignorant: a fi Chinez în algebră. A face pe Chinezu, a te face niznaĭ, a te preface că nu știĭ nimic. Adj. Limba chineză. – Ca s. f. și Chinezoaĭcă, pl. e.
chinez s. v. PRIMAR.
CHINEZ s., adj. 1. s. (înv.) chitai. (Un ~ din Beijing.) 2. chinezesc. (Cultura, civilizația ~.)
chinéz, chinezi, s.m. – (reg.; înv.) 1. Cneaz, căpetenie. 2. De-a chinezii, joc cu mingea asemănător cu golful (Calendar, 2007). – Din sl. kŭnedzŭ < got. *kunnigs, germ. König (DA, cf. DER); din sl. prin srb. knez sau magh. kenéz (DER, DEX, MDA); cf. ucr. knyazĭ „principe” (DER).
chinéz, -i, s.m. – 1. Cneaz, căpetenie. 2. De-a chinezii, joc cu mingea asemănător cu golful (Calendar 2007). – Din sl. kŭnedzŭ, din got. *kunnigs, germ. König (DA), prin srb. knez, cf. ucr. knyazĭ „principe” (DER).
CHINÉZ, -Ă (< China) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Popor de rasă mongoloidă, din familia de limbi sino-tibetane, s-a format ca națiune pe terit. Chinei, constituind marea majoritate a populației acesteia. Mai trăiesc în Thailanda, Malaysia, Indonesia, Singapore, Vietnam, Uniunea Myanmar, Filipine, Cambodgea, S.U.A., Canada ș.a. În cursul istoriei lor milenare, chinezii au dezvoltat o strălucită civilizație și cultură. C. sînt de religie confucianistă, budistă, daoistă, mahomedană și creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din China. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor (1), referitor la China sau la chinezi; chinezesc. ◊ Arta c. = artă dezvoltată pe terit. Chinei începînd din milen. 4 î. Hr. Pagodele, templele, palatele prezintă o arhitectură specifică, realizată la început din lemn, apoi din cărămidă și piatră, cu o bogată decorație sculptată, influențată de arhitectura indiană, după pătrunderea budismului. Din timpul dinastiei Ming (1368-1644) datează construcția actualului Beijing (începutul sec. 15) și reconstrucția Marelui Zid (construit în sec. 3 î. Hr.). Primele manifestări din scultură sînt legate de cult. Ele sînt realizate din bronz, jad, ceramică, fildeș, reprezentînd efigii ale lui Buddha, oameni, animale, plante. În sec. 4-6 se răspîndește pictura pe mătase (suluri), apoi pictura pe zidurile templelor din peșteri (sec. 9). În timpul dinastiei Tang (618-907) pictura se dezvoltă pe genuri: portretistică, peisajul, scene de gen. În epoca Sung (960-1279) se dezvoltă pictura de peisaj în tușuri și laviuri. Ceramica este un domeniu reprezentativ al artei c. (olăria, porțelanurile translucide, porțelanurile „verzi” din sec. 17 și „roz” din sec. 18). Caracteristică este și producția de țesături artistice de mătase. În deceniile 3-4 ale sec. 20 se dezvoltă pictura în ulei și în tuș, gravura pe lemn, afișul, caricatura. În arhitectura modernă, elementele tradiționale se îmbină cu noile cerințe ale arhitecturii și urbanisticii. ♦ (Substantivat f.) Limbă din familia de limbi sino-tibetane, vorbită de chinezi. Are opt grupe principale de dialecte (cu numeroase varietăți). La baza limbii comune standard, națională și oficială stă varietatea din capitală, Beijing, a dialectului pei de nord. Scrierea c. folosește pictograme și ideograme.
MAREA CÂMPIE CHINEZĂ, câmpie vastă în partea de E a Chinei, una dintre cele mai mari din Asia, extinsă pe c. 1.000 km lungime, de la țărmurile Mării Galbene și Mării Chinei de Est către interior; c. 325 mii km2; alt. c. 100 m. Alcătuită din depozite aluviale. Climă subtropical-musonică, cu veri umede și ierni relativ uscate și friguroase. Drenată în principal de fl. Hung He și Chang Jiang (Yangtze) cu afluenții lor. Reprezintă una dintre cele mai dens populate zone ale țării.
PAVEL CHINEZUL (Cneazul) (?-1494), comandant de oști, comite de Timiș (1478-1494). A învins pe turci la Câmpul Pâinii (1479), Becicherec (1482) și Belgrad (1494).
CHINÉZ, -Ă adj. (< China + suf. -ez): în sintagma scriere chineză (v.).
CHINÉZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chino-siameză sau thai-chineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mii de ani (din mileniul al III-lea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sud-est). Cele mai vechi texte (inscripții pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al II-lea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolării economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus la apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbii chineze, dintre ele cel mai important fiind grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sunt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mii de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită numai prin aspectul ei normat, fiind accesibilă numai unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungându-se la diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată ca și o limbă străină. Ea a servit ca limbă comună scrisă pentru toate regiunile țării. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al X-lea – al IX-lea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituțiilor guvernamentale din toate regiunile țării, ușurând impunerea lui ca limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbii literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihua sau baihuawen. În baihua au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențându-se reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturii clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbii vechi, pe când baihua este forma de exprimare a literaturii noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbii literare baihua (considerată de chinezi putonghua, adică „o limbă general înțeleasă”), având ca normă ortoepică pronunțarea de la Pekin, iar ca normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nu-și modifică forma în cursul vorbirii; raporturile sintactice sunt exprimate cu ajutorul topicii și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare la numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază după dialecte (în puthonghua sunt patru tonuri: egal, urcător, urcător-coborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sunt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze s-au format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor la anumite părți de vorbire, acestea fiind invariabile, distincția se face pe baza criteriilor semantice și sintactice, pe baza topicii, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al III-lea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mii de hieroglife, îngreunând la maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de două-trei mii de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. S-au făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVII-lea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost doar parțială (la transcrierea numelor străine în manualele școlare). Generalizarea acestuia se va face după ce putonghua va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țării, iar diferențele dialectale se vor diminua. Între timp, s-a trecut la simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.
-CHINEZĂ (-CINEZĂ, -KINEZĂ) „mișcare, mobilitate, transformare, diviziune”. ◊ gr. kinesis „mișcare” > fr. -kinèse și -cinèse, germ. -kinese, it. -cinesi > rom. -chineză, -cineză și -kineză.
-CHINEZIE (-KINEZIE) „mișcare, transformare”. ◊ gr. kinesis „mișcare” > fr. -kinésie, germ. id. > rom. -chinezie și -kinezie.
-CINETIC (-KINETIC) „de mișcare, mobil”. ◊ gr. kinetikos „care se mișcă” > fr. -cinétique, engl. -kinetic > rom. -cinetic și -kinetic.
-CINEZĂ, v. -CHINEZĂ.
-KINEZĂ, v. -CHINEZĂ.
-KINEZIE, v. -CHINEZIE.
chinez, chinezi s. m. (intl.) an de condamnare.
chinez gras? expr. (țig.) cumperi dinari?

chineză dex

Intrare: chineză (din China)
chineză 1 s.f. admite vocativul substantiv feminin
Intrare: chinez (din China, adj.)
chinez 1 adj. pl. -i adjectiv
chinez 3 adj. pl. -ji adjectiv
Intrare: chinez (primar)
chinez 1 adj. pl. -i adjectiv
Intrare: cinetic / cineză (suf.)
kinezie element de compunere sufix
chinezie
kineză
kinetic element de compunere sufix
chineză 2 suf.
cineză
cinetic 2 suf. element de compunere sufix