chițăit definitie

2 intrări

25 definiții pentru chițăit

chițăí vi [At: ODOBESCU, S. III, 42 / V: ~țâí, ~țcăí, ~țcuí, ~țií, ~țuí / Pzi (3): ~țăie / E: chiț] 1 (D. șoareci și șobolani) A scoate sunete ascuțite. 2 (Fig; d. obiecte) A scârțâi. 3 (Fig; d. persoane) A se văita.
chițăít sn [At: VLAHUȚĂ, N. 24 / V: ~țcăít / Pl: ~uri / E: chițăi] 1 Sunet ascuțit specific pe care-1 scoate șoarecele. 2 (Fig; d. obiecte) Scârțâit. 3 (Fig d. oameni) Văicăreală.
chițcăít, ~ă a [At: CREANGĂ, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: ucr киткaти] (Reg; d. oameni) 1 Circumspect. 2 Ticăit.
CHIȚĂÍ, pers. 3 chíțăie, vb. IV. Intranz. (Despre șoareci) A scoate sunete ascuțite, caracteristice speciei. [Var.: chițcăí vb. IV] – Chiț + suf. -ăi.
CHIȚĂÍT s. n. Faptul de a chițăi; sunet ascuțit specific pe care îl scoate șoarecele. [Var.: chițcăít s. n.] – V. chițăi.
CHIȚCĂÍ vb. IV v. chițăi.
CHIȚCĂÍT s. n. v. chițăit.
CHIȚĂÍ, pers. 3 chíțăie, vb. IV. Intranz. (Despre șoareci) A scoate sunete ascuțite, caracteristice speciei. [Var.: chițcăí vb. IV] – Chiț + suf. -ăi.
CHIȚĂÍT s. n. Faptul de a chițăi; sunet ascuțit specific pe care îl scoate șoarecele. [Var.: chițcăít s. n.] – V. chițăi.
CHIȚCĂÍ vb. IV v. chițăi.
CHIȚCĂÍT s. n. v. chițăit.
CHIȚĂÍ, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuțit caracteristic șoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începură a chițăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III 42.
CHIȚĂÍT s. n. Faptul de a chițăi. Chițăitul șoarecilor.
CHIȚCĂÍ, pers. 3 chîțcăie, vb. IV. Intranz. A chițăi.
CHIȚCĂÍT, chițcăituri, s. n. Chițăit. ♦ Fig. Țârâit, chirăit. Chițcăitul cristeilor. – V. chițcăi.
chițăí (a ~) vb., ind. prez. 3 chíțăie, imperf. 3 sg. chițăiá; conj. prez. 3 să chíțăie
chițăít s. n.
chițăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chíțăie, imperf. 3 sg. chițăiá
chițăít s. n.
A CHIȚĂÍ pers. 3 chíțăie intranz. (despre șoareci, șobolani etc.) A scoate sunete stridente și repetate, caracteristice speciei. /chiț + suf. ~ăi
A CHIȚCĂÍ pers. 3 chíțcăie intranz. (despre greieri, căței etc.) A scoate sunete prelungi și ascuțite.
chițăì v. a striga cu glas ascuțit și pițigăiat (vorbind de căței și de șoareci): bursuci cari se svârcoliau chițăind OD. [Onomatopee].
chițcăì v. 1. se zice de țipătul ascuțit și prelung al greierilor, cățeilor și șobolanilor; 2. fig. a ocărî și a alunga ca pe un câine: bărbați ticăiți si. chitcăiți CR. [Formă amplificată din chițăi].
chíțăĭ și -ĭésc, a v. intr. (d. chiț-chiț cum fac șoariciĭ). Se zice despre guzganĭ și șoaricĭ cînd țipă. – Și chíțcăĭ și chíțcuĭ.
chíțcăĭ și chíțcuĭ saŭ -ĭésc, V. chíțăĭ.

chițăit dex

Intrare: chițăi
chițcăi verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
chițăi verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: chițăit
chițăit
chițcăit