chemător definitie

13 definiții pentru chemător

chemător, ~oare [At: DOSOFTEI, V. S. 3 / V: (pop) chie~ / Pl: ~i, ~oare / E: chema + -(ăi)tor] 1 a Care cheamă. 2 a (Fig) îmbietor. 3 sm (Pop) Tânăr care invită la nuntă din partea mirelui sau miresei Si: drușcă, vătășiță, vornicel, vorniciță. 4 (Reg) sf Nevastă tânără. 5 sf (Înv; grm) Vocativ.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă. ♦ (Pop.; substantivat, m.) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Chema + suf. -ător.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă. ♦ (Pop.; substantivat, m.) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Chema + suf. -ător.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. (Literar) Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. Străzile se desfac ca niște brațe uriașe, pline de surprize, chemătoare și vii. SAHIA, U.R.S.S. 61. Aude-n depărtare Glas de clopot chemător. ALECSANDRI, P. II 33. ◊ (Popular, substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel, drușcă. Ia ieși pîn-afară, C-afară te cheamă Doi-trei chemători, Juni colindători. TEODORESCU, P. P. 18.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. ♦ (Pop.; substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Din chema + suf. -(ă)tor.
chemătór adj. m., pl. chemătóri; f. sg. și pl. chemătoáre
chemătór adj. m., pl. chemătóri; f. sg. și pl. chemătoáre
CHEMĂTÓR s. v. colăcar, vătaf, vătășel, vornicel.
Chemător ≠ dezgustător
chemător a. și m. care cheamă sau invită: glas de clopot chemător AL. ║ m. Tr. 1. cel ce cheamă la nuntă; 2. vornicel de nuntă.
chemătór m. Trans. Cavaler de onoare care invită la nuntă la țară.
chemătoare s. v. VOCATIV.
chemător s. v. COLĂCAR. VĂTAF. VĂTĂȘEL. VORNICEL.

chemător dex

Intrare: chemător
chemător adjectiv