Dicționare ale limbii române

13 definiții pentru chemător

chemător, ~oare [At: DOSOFTEI, V. S. 3 / V: (pop) chie~ / Pl: ~i, ~oare / E: chema + -(ăi)tor] 1 a Care cheamă. 2 a (Fig) îmbietor. 3 sm (Pop) Tânăr care invită la nuntă din partea mirelui sau miresei Si: drușcă, vătășiță, vornicel, vorniciță. 4 (Reg) sf Nevastă tânără. 5 sf (Înv; grm) Vocativ.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă. ♦ (Pop.; substantivat, m.) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Chema + suf. -ător.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă. ♦ (Pop.; substantivat, m.) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Chema + suf. -ător.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. (Literar) Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. Străzile se desfac ca niște brațe uriașe, pline de surprize, chemătoare și vii. SAHIA, U.R.S.S. 61. Aude-n depărtare Glas de clopot chemător. ALECSANDRI, P. II 33. ◊ (Popular, substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel, drușcă. Ia ieși pîn-afară, C-afară te cheamă Doi-trei chemători, Juni colindători. TEODORESCU, P. P. 18.
CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. ♦ (Pop.; substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Din chema + suf. -(ă)tor.
chemătór adj. m., pl. chemătóri; f. sg. și pl. chemătoáre
chemătór adj. m., pl. chemătóri; f. sg. și pl. chemătoáre
CHEMĂTÓR s. v. colăcar, vătaf, vătășel, vornicel.
Chemător ≠ dezgustător
chemător a. și m. care cheamă sau invită: glas de clopot chemător AL. ║ m. Tr. 1. cel ce cheamă la nuntă; 2. vornicel de nuntă.
chemătór m. Trans. Cavaler de onoare care invită la nuntă la țară.
chemătoare s. v. VOCATIV.
chemător s. v. COLĂCAR. VĂTAF. VĂTĂȘEL. VORNICEL.

chemător definitie

chemător dex

Intrare: chemător
chemător adjectiv