chelălăială definitie

9 definiții pentru chelălăială

chelălăiálă sf [At: GALACTION, O. I 303 / V: sche~, schi~ / Pl: ~iéli / E: chelălăi + -eală] Chelălăitură.
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit1, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] – Chelălăi + suf. -eală.
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] – Chelălăi + suf. -eală.
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Lătrătură jalnică, plîngătoare. [Cățelul] venea lîngă zăvod, îl măsura cu un ochi ambiguu și apoi, ca din senin... printr-o năvală în coastă, îl prăbușea ca într-o prăpastie de spaimă și de chelălăială. GALACTION, O. I 303. – Variantă: schelălăiálă (C. PETRESCU, Î. II 226) s. f.
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Urlet jalnic, ascuțit și repetat. [Var.: schelălăiálă s. f.] – Din chelălăi + suf. -eală.
chelălăiálă s. f., g.-d. art. chelălăiélii; pl. chelălăiéli
chelălăiálă s. f. (sil. -lă-ia-), g.-d. art. chelălăiélii, pl. chelălăiéli
CHELĂLĂIÁLĂ s. v. schelălăit.
CHELĂLĂIA s. chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, scheunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

chelălăială dex

Intrare: chelălăială
chelălăială substantiv feminin
  • silabisire: -lă-ia-