cetățenie definitie

12 definiții pentru cetățenie

cetățeníe sf [At: DICȚ. / Pl: ~ii / E: cetățean + -ie] 1 Calitate de cetățean. 2 Drept de cetățean (7).
CETĂȚENÍE s. f. Condiția juridică de cetățean, situația de cetățean. – Cetățean + suf. -ie.
CETĂȚENÍE s. f. Condiția juridică de cetățean, situația de cetățean. – Cetățean + suf. -ie.
CETĂȚENÍE s. f. Calitate, drept de cetățean. A dobîndi cetățenia, Cetățenilor străini și persoanelor fără cetățenie, indiferent de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, li se poate acorda la cerere cetățenia Republicii Populare Romîne. B. O. 1952, 38. La o mică depărtare... unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă... pe care se află mai multe nume de soldați, cărora li se acorda dreptul de cetățenie. GHICA, S. 162.
CETĂȚENÍE s. f. Calitate, drept de cetățean. – Din cetățean + suf. -ie.
cetățeníe s. f., art. cetățenía, g.-d. art. cetățeníei; pl. cetățeníi
cetățeníe s. f., art. cetățenía, g.-d. art. cetățeníei; pl. cetățeníi
CETĂȚENÍE s. (JUR.) supușenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)
CETĂȚENÍE f. Drept juridic de cetățean; calitatea de a fi cetățean. A acorda ~. A dobândi ~.Dublă ~ stare de a fi cetățean a două state. [Art. cetățenia; G.-D. cetățeniei; Sil. -ni-e] /cetățean + suf. ~ie
cetățenie f. calitatea, drepturile de cetățean.
cetățeníe f. (d. cetățean). Calitatea de cetățean al statuluĭ, indigenat, naturalizare, împămîntenire, supușie: supt Caracalla, cetățenia fu acordată tuturor locuitorilor imperiuluĭ roman.
CETĂȚENIE s. (JUR.) supușenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)

cetățenie dex

Intrare: cetățenie
cetățenie substantiv feminin