celui definitie

65 definiții pentru celui

-cel1 vz celo2
cel2, cea [At: LET. II, 202/12 / Pl: cei, cele, G-D: celui, celei, celor / E: acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică)] 1-2 ad (Antepus) Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor. 3 ad (Îs) Cea lume Lumea cealaltă. 4 ard (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Precizează că substantivul determinat este cunoscut dintr-o informație anterioară. 5 ard (Îla) Cel de pe (sau din, dal după) urmă Ultimul. 6 ard (Îls) Cea (mai) de pe (sau din, dal după) urmă dorință Dorință din urmă (înainte de moarte). 7 ard (Îal) Urma urmelor. 8 ard (Îav) În cele (sau cea) (mai) de pe (ori din, dal după) urmă La urma urmelor. 9 ard (Îal) În sfârșit. 10- 11 ard (Îla) Cel de apoi Ultimul (cu care se sfârșește lumea). 12 ard (Îla) Cea (mai) de apoi Cea din urmă Si: ultima. 13 ard (Precedă un adjectiv; înv) Arată că însușirea exprimată de adjectiv este în centrul atenției vorbitorului. 14 ard (Urmat de mai) Formează superlativul relativ. 15 ard (Îlav) Cel mult Maximum. 16 ard (Îal) În cazul cel mai favorabil. 17 ard (Îlav) Cel puțin Minimum. 18 ard (Îal) Măcar. 19 ard (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Persoana care este... 20 ard (Bot; îc) Cele-cinci-degete Buruiană de leac, cu cinci ramuri ca degetele, ce crește în păduri și pe câmpii. 21-24 pd Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în timp (în spațiu sau), de vorbitor. 25 pd Determinat de un adjectiv, înlocuiește substantivul exprimat anterior, spre a evita repetarea lui. 26 pd (Se repetă după o pauză, spre a explica substantivul precedent) Și acesta este... 27 pd (Îs; înlocuiește un substantiv nenumit, de la sine înțeles) Cel bun Omul bun. 28 pd (Îs) Cele trebuincioase Lucrurile trebuincioase. 29 pd (Îs) Cele sfinte Sfânta cuminecătură. 30 pd (Pop; îs) Cel pădureț Sifilis. 31 pd (Pop; îs) Cel pierit Sifilis. 32 pd (Pop; îs) Cel adânc (sau fără fund) Abis. 33 pd (Pop; îas) Haos. 34 pd (Pop; îs) Cel alb Înger care păzește o comoară Cf știma banilor. 35 pd (Med pop; îs) Cei-răi Boală de care (omul sau) vita se umflă ca un burduf. 36 pd (Med pop; îls) Cel rău Răul cel mare Cf ceas rău. 37 pd (Îls) Cel de sus Dumnezeu. 38 pd (Pop; eufemistic; îls) Cel de pe comoară (sau cu coarne, din bolovani, cu chitia, cu căciula roșie, din puț, din baltă, de pe scorbură) Drac. 39-40 pr (Îs) Cel ce (Acela) care. 41 pr (Îas) Împreună cu verbul a fi, scoate în relief subiectul unei acțiuni. 42 pr (Înv; îa) Cine. 43-44 pr (Îs) Cel care Cel ce (36-37).
celuí [At: PALIA (1582), ap. GCR 51 / P: ~lu-i / Pzi: ~ésc / E: mg csalni] (Reg) 1-2 vtr A (se) înșela. 3 vr A constata că a fost înșelat Si: a se încelui (3). A vt A decepționa.
CEL, CEA, cei, cele, adj. pron. dem. (antepus), art. adj., pron. dem. I. Adj. pron. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor) Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor) Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus) 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).
CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Din magh. csalni.
CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).
CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Din magh. csalni.
CEL3, CEA, cei, cele, art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat) Robia și proprietatea cea mare trebuiră a produce... relele lor. BĂLCESCU, O. II 11. Voi părăsi locașul unde-am nădejduit, Pe aripile morții celei mîntuitoare. ALEXANDRESCU, M. 7. Ochii tăi cei negrișori Umple-mi trupul de fiori, Fruntea ta cea albineață Umple-mi sînul de dulceață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ (Întrebuințat numai din necesitățile ritmului) Iar steaua cea polară-i arată a lui cale. EMINESCU, O. I 92. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Intră în formarea numelor unor personalități din istorie, mai ales atunci cînd atributul e un epitet stabil) Ștefan cel Mare. Ion-vodă cel Cumplit. Mircea cel Bătrîn. ◊ (Cînd substantivul este determinat de mai multe adjective, art. «cel» se pune o singură dată) Doar zefirul Musafirul Cel șăgalnic și pribeag A trecut pe lîngă prag. IOSIF, V. 137. 2. (Stă înaintea unui numeral ordinal, de care se leagă în mod obișnuit prin prep. «de») Copacul cel de-al treilea. ▭ Dar deodat-un punct se mișcă... cel intîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. Cîtă poamă e tomnie, Nice una nu-i dulcie Ca măicuța cea dîntîie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. 3. (La pl., determină numerale cardinale care exprimă un număr cunoscut de obiecte sau ființe sau un grup de obiecte sau ființe cu însușiri comune) Am primit cei două sute de lei. ▭ Să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete. ISPIRESCU, L. 5. I-a spus ce se petrecuse... în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. 4. (Împreună cu comparativul servește la formarea superlativului relativ) Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, P. 183. Ajunse... una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărății romane. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ (Cînd mai multe superlative relative se referă la același substantiv, art. «cel» se pune, de obicei, o singură dată) Cel mai bun, mai afectuos și mai devotat prieten. ◊ (De obicei cu elipsa lui «mai», în unele construcții fixe) Loc. adv. Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem. Voi juca cel mult o partidă de șah. Cel puțin = admițînd numărul sau măsura cea mai mică; pe puțin (socotit), măcar, barem, încalte. Socotiră cu mintea lor că tîlharii trebuie să fie cel puțin doi. ISPIRESCU, L. 373. Caii de la roate erau cel puțin de trei stînjeni depărtați de naintașii pe care-i mîna un frumos băiat ca de 16 ani. NEGRUZZI, S. 1 37. (Locuțiune cu valoare de numeral ordinal) Cel din urmă sau cel (mai) de pe urmă = ultimul. Încă-ți mai dau o dată carul, dar asta ți-a fi cea din urmă. CREANGĂ, P. 45. Am auzit cele de pe urmă cuvinte ale lor. ALECSANDRI, T. II 24. (Loc. adv.) În cele din urmă sau în cele (mai) de pe urmă= la urma urmelor, în sfîrșit. În cele mai de pe urmă dete și peste calul tatălui său din tinerețe, răpciugos, bubos și zăcînd pe coaste. ISPIRESCU. L. 15. ♦ (Expr.) Cea mai de pe urmă = ultima dorință (înainte de moarte). Să împlinească cea mai de pe urmă a moșului. CREANGĂ. P. 184. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei și (Mold.) cei (EMINESCU, O. I 188, ALECSANDRI, P. II 20), gen.-dat. pl. celor.
CEL1, CEA pron. dem. v. cela2.
CEL2, CEA, cei, cele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află (mai) departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; și în forma cela, ceea; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. (Precedă substantivul; de obicei însă urmează după substantiv, avînd forma cela, ceea) Acel, acela. Vezi tu muntele cela de colo? Să nu te ducă păcatele să vînezi pe-acolo, că este nevoie de cap. ISPIRESCU, L. 41. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela; altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Ah! unde-i vremea ceea cînd, eu ceream un vad Să ies la lumea Zargă. EMINESCU, O. I 92. La cea casă mare Cu ferești în soare, Multe buți de toate Se lovesc în coate. ALECSANDRI, B. P. 121. ◊ (Urmînd după substantiv, în forma de f. pl. cele) Și merge și merge, pînă cînd, pe înserate, ajunge la curțile cele. CREANGĂ, P. 301. ♦ (Cu valoare emfatică- numai înaintea substantivului) Dac-ar fi un foc în sobă, Mi-ar părea că sîntem doi, Aș mai sta cu el de vorbă, Mai uitînd cele nevoi. VLAHUȚĂ, P. 9. Chirică, cum îi treaba băieților, se acățăra pe cele garduri. CREANGĂ, P. 163. Vino, moș Trohine, de gioacă cu noi; hai, doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe. ALECSANDRI, T. 380. Ia deci în brațe ce-i ploscă burduhoasă și-ți răcorește gîtlejul. NEGRUZZI, S. I 245. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta, mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. 2. (Mold., Transilv., mai ales în forma cela, ceea, stă totdeauna înaintea substantivului, fiind mai accentuat decît acesta) Celălalt. Ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestălalt. SBIERA, P. 34. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Priveam Prutul cum curge și fericeam pe cazacul cu barca lungă de la pichetul din ceea parte. NEGRUZZI, S. I 61. Și spre Dunărea pleca, Apa-n două despica Și sălta din val în val Pîn’ sosea la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 132. ◊ Expr. Ceea (sau, rar, cea) lume = (în credințele religioase) lumea cealaltă, de apoi; (în basme) celălalt tărîm. Ajunse fiul oii pe cea lume. RETEGANUL, P. I 65. S-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume. CREANGĂ, P. 98. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei,. gen.-dat. pl. celor; (cînd are forma cela, ceea) gen.-dat. sg. m. celuia, f. celeia, gen.-dat. pl. celora.
CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A înșela, a amăgi. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii... D-a mințit și n-a venit, Doamne, rău-m-a celuit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Refl. Cum mă culc, cum te visez! Pun mîna, nu le găsesc... Doamne, cum mă celuiesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ♦ A ademeni, a momi. Pe mine m-a celuit de la părinți, cînd eram numai de trei ani. RETEGANUL, P. I 35. – Variantă: înceluí (RETEGANUL, P. III 40) vb. IV.
CEL1, CEA pron. dem. v. cela2.
CEL2, CEA, cei, cele, adj. dem., art. adj. I. Adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor). 1. (Când urmează după substantiv are forma cela, ceea) Acela, aceea. Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi (CREANGĂ). ♦ (Cu valoare emfatică, înaintea substantivului) Ia deci în brațe cea ploscă burduhoasă (NEGRUZZI). 2. (Reg., înaintea substantivului, de obicei în forma cela, ceea) Celălalt. Și sălta din val în val Pân’ sosea la cela mal (ALECSANDRI). ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat) Fruntea ta cea albineață Umple-mi sânul de dulceață (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ (În formarea numelor unor domnitori) Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal) Cel de-al treilea copac. 3. (La pl., determină numerale cardinale) Să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete (ISPIRESCU). 4. (Urmat de „mai”, formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În expr.) Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem. Cel puțin = măcar, barem. Cel din (sau de pe) urmă = ultimul. În cele din (sau de pe) urmă = în sfârșit. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor – Var. (I) céla, céea (gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) adj. dem.] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).
CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Magh. csalni.
ce-l pr. + pr. (ce-l preocupă?)
*cei1 adj. v. cel1
*cei2 v. cel2
*cei3 pr. v. cel3
cel1 (pop.) adj. pr. antepus m. (cel om), g.-d. art. célui, pl. cei; f. cea, g.-d. art. célei, pl. céle; g.-d., pl. m. și f. célor
cel2 art. m. (omul cel bun), g.-d. art. célui (omului celui bun, dar: lui Ioan Vodă cel Cumplit), pl. cei (toți cei trei copii); f. cea, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. pl. m. și f. célor
cel3 pr. m. (cel de colo), g.-d. art. célui, pl. cei; f. cea, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. pl. m. și f. célor
celuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. celuiésc, imperf. 3 sg. celuiá; conj. prez. 3 să celuiáscă
*Răzbóiul celor Dóuă Róze s. propriu n.
cel adj. m. (antepus), art. m., g.-d. célui, pl. cei; f. sg. ceá, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. m. și f. célor
celuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. celuiésc, imperf. 3 sg. celuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. celuiáscă
CEL adj., pron. 1. adj. acel. 2. adj., pron. (pop.) ăl. (~ mai mare.)
CEL DIN BÁLTĂ s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.
CELE ZECE PORÚNCI s. (BIS.) decalogul (art.).
CELUÍ vb. v. ademeni, amăgi, încânta, înșela, minți, momi, păcăli, prosti, purta, trișa.
MICHIDUȚĂ CEL BĂTRÂN s. v. lucifer, satana, scaraoțchi, tartor.
cel art. adj., pron. dem.1. Acela (indică persoane și obiecte depărtate). – 2. Acela (indică, dintre două obiecte, pe cel mai îndepărtat). – 3. Servește pentru a pune în evidență, în cazul obiectelor cunoscute: doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe (Alecsandri); ce-ați mai auzit prin cele lume? (Pop Reteganul). – 4. Înainte de un adj.calificativ, evită repetiția antecedentului; care din toate acele vorbe este cea adevărată (Creangă). – 5. Acela (în corelație cu ce). – 6. (Art. def.) Stabilește o corelație între s. și atributul său (la început, pentru a distinge s. astfel determinat de alte obiecte identice sau asemănătoare): părintele vostru cela din ceriu (Vaarlam); toți boierii cei mari și cei mici (Ispirescu), (astăzi această nuanță s-a pierdut). – 7. (Art. def.) Stabilește o corelație între un s. și un num. ordinal: un punct se mișcă, cel întîi și singur (Eminescu). – 8. (Art. def.) Formează superlativul relativ, prin adăugarea sa la comparativ. – 9. Împreună cu adj., formează construcții cu valoare de s.: cel de jos cu cel călare anevoie se învoiesc (I. Golescu). – Cele sfinte. – Cel de sus. – Cel pierit (sifilis). Formă atonă redusă de la acel. Decl. ca acel. – Compară celalalt, adj. și pron. dem. (al doilea; pl. ceilalți), formă care prezintă numeroase var., datorită posibilității de a se uni cele două forme, cel și cela, cu alte două forme, alt și alalt, aceasta din urmă cu var. ălalt, alant și ălant. Forme de bază: celalalt (f. cealaltă), gen. celuilalt (f. celeilalte), pl. ceilalți (f. celelalte); gen. celorlalți (f. celorlalte). Le corespund mr. alantu, anantu, megl. lalt, (la)lant. Pușcariu 54 se gîndește la o der. directă din lat. *illum illum alter; este însă probabil ca această compunere să fie rom.
celuí (-uésc, celuít), vb. – (Trans. și Mold.) A înșela, a momi. – Var. încelui. Mag. csalni (Cihac, II, 488; Berneker 135); cf. sb. čalovati, rut. čaljovaty. – Der. (în)celuitor, adj. (înșelător); (în)celuială, s. f. (înșelăciune, fraudă); celuitură, s. f. (înșelăciune); cel(u)șag, celșug, s. n. (înșelăciune). Aceleiași rădăcini îi aparțin ciolă, s. f. (Trans. de Nord, înșelăciune, capcană), din mag. csal; ciolar, adj. (șarlatan, trișor); cealău, s. m. (Trans., șarlatan, trișor), din mag. csaló.
CEL1 cea (cei, céle) pron. dem. pop. v. ACEL.Cel ce persoana sau obiectul care. Toate cele (sau celea) tot ce e necesar. Cel de sus Dumnezeu. Cel cu coarne dracul. /Din acel, aceea
CEL2 cea (cei, céle) art. 1) (leagă un substantiv de determinativul lui ) Băiatul cel frumos. Ștefan cel Mare. 2) (realizează substantivarea adjectivelor) Cel harnic este apreciat. Cei trei au plecat. 3) (servește la formarea superlativului relativ) Cel mai isteț.Cel puțin minimum; măcar; barem. Cel mult a) maximum; b) în cel mai bun caz. Cel din urmă ultimul. În cele din urmă în sfârșit; în fine. (Toate) cele bune formulă de salut, rostită la despărțire. /Din acel, aceea
cel art. și pr. 1. acel (mai ales în poezie): cele dealuri ’nalte AL.; 2. art. prepozitiv, mai ales la adjective luate ca substantive și la numerale: cel înțelept = înțeleptul (dar emfatic și: omul cel înțelept): cei cinci luptători [V. acel].
Ștefan-cel-Mare m. sat în jud. Romanați cu 2000 loc.
Vasile (St.) m. 1. cel Mare, arhiepiscop din Cezarea Capadociei, unul din cei mai iluștri părinți ai Bisericii ortodoxe, fundatorul vieții monahale și aprig luptător în contra arianismului: Omelii (329-379); 2. ziua de 1 Ianuarie, Anul Nou; 3. unul din sfinții trei Ierarhi.
1) ceĭ, V. cel.
cel, cea pron. și art., pl. ceĭ, cele; céla, ceĭa, pl. ceĭa, celea (d. acel). Est. Arată persoana saŭ lucru depărtat, în opoz. cu acesta: omu cel(cela sau acela) care trece, cel (saŭ acel) om care trece, omu cela (omu acela e numaĭ în limba scrisă), omu cel bun (saŭ omu bun), cel înțelept (saŭ înțeleptu), Ștefan cel Mare (saŭ Ștefan Marele, ca Mihaĭ Viteazu îld. Mihaĭ cel Viteaz). În unire cu ce, se zice ceĭa ce (fals scris cea ce): porcu adună cocenĭ, ceĭa ce arată că vine ĭarna. V. ăl.
celuĭésc și înceluĭésc v. tr. (ung. csalni, a înșela. V. cealăŭ, celăușag). Vechĭ. Azĭ Trans. Înșel. Seduc.
buruiana-celor-slabi s. v. SLĂBĂNOG.
buruiană-de-cel-perit s. v. VENTRILICĂ.
CEL adj., pron. 1. adj. acel. (~ om.) 2. adj., pron. (pop.) ăl. (~ mai mare.)
cel-de-pe-comoa s. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.
cel-din-baltă s. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.
cel-perit s. v. SPĂLĂCIOASĂ.
celui vb. v. ADEMENI. AMĂGI. ÎNCÎNTA. ÎNȘELA. MINȚI. MOMI. PĂCĂLI. PROSTI. PURTA. TRIȘA.
celuí, celuiesc, vb. tranz. – (reg.) A înșela, a momi. – Din magh. csalni „a înșela, a amăgi” (Cihac, cf. DER; DLRM, MDA).
celuí, celuiesc, vb. – A înșela, a momi. – Din magh. csalni.
GLORIA FUGIENTES MAGIS SEQUITUR (lat.) gloria se ține după cei ce fug de ea – Seneca, „De beneficiis”, 5, 1, 4.
IAROSLAV CEL ÎNȚELEPT, mare cneaz al Kievului (1016-1018 și 1018-1054). I-a înfrânt pe pecenegi și lituani, întărind astfel hotarele de S și de V ale statului. S-a luptat cu fratele său, împărțind statul (1026), dar, ulterior, l-a reunificat (1036). În 1051, l-a înscăunat pe Ilarion, primul mitropolit rus. A stabilit legături dinastice cu multe case domnitoare europene. În timpul său a fost întocmită culegerea de legi „Russkaia pravda”.
IOAN VODĂ CEL VITEAZ, domn al Moldovei (1572-1574). A dus o politică de întărire a autorității domnești, lovind în interesele marii boierimi (care l-a numit „Cel Cumplit”) și de eliberare a țării de sub dominația otomană. Refuzând să plătească Porții un bir sporit, în apr. 1574 a început războiul antiotoman, înfrângând, la Jiliște (apr. 1574) o armată turco-munteană. A pătruns apoi în Țara Românească, înscăunându-l pe Vintilă-Vodă, dar, trădat de o parte a boierimii, a fost înfrânt la Iezeru Cahulului și la Roșcani (iun. 1574), fiind ucis de turci în chinuri groaznice. A dezvoltat comerțul, a bătut monedă proprie, a întărit armata.
LACUL CELOR PATRU CANTOANE (VIERWALDSTÅTTER SEE [fi:rvaltʃtetr zee], germ LUZERN, fr. LUCERNE), lac în partea central-nordică a Elveției, situat între cantoanele Lucerna, Schwyz, Uri, Nidwalden, la poalele Alpilor, la 434 m alt.; 114 km2; lungime: 38 km; lățime max.: 4 km; ad. max.: 214 m. Traversat de râul Reuss (afl. dr. al râului Aare). Important obiectiv turistic. Pe malurile sale se găsesc mai multe stațiuni climaterice (Luzern, Cham, Zug, Brunnen, Sisikon, Buochs, Stansstad).
MIRCEA CEL BĂTRÂN, comandant de oști și domn al Țării Românești (1386-1418). În 1388 M. cel B. a ocupat fosta stăpânire de sorginte bizantină a lui Dobrotici, precum și Silistra, organizând apărarea acestora și a liniei Dunării în fața marii ofensive a lui Murad I, condusă de vizirul Ali Çandarli. A rezistat la primul akîn (atac cu trupe de jefuitori) asupra Țării Românești organizat de Hoça Firuz bei între 1389 și 1391, și a contraatacat în 1393, distrugând baza achingiilor de la Karinova (Bulgaria), cea mai adâncă ofensivă românească în teritoriul stăpânit de otomani. A purtat nenumărate lupte cu sultanul Baiazid I, victoria sa de la Rovine, sau de pe apa Argeșului, datată din 1394 sau 1395, ca și participarea sa la cruciada de la Nicopole (1396) fiind doar momente de vârf ale unui efort militar cu totul deosebit. Stăpânind o Țară Românească cu cel mai întins teritoriu medieval, cuprinzând și Făgărașul, banatul de Severin (unde a creat dregătoria românească a banilor), Țara Carvunei, Silistra, Podunavia (numele bizantin al viitoarei Dobrogi), și „părțile tătărești” de la N Dunării (în principal Bugeacul), până la „Marea cea Mare”, M. cel B. a purtat cel mai cuprinzător titlu domnesc cunoscut, s-a îngrijit de organizarea armatei (neadmițând nici o scutire de la „oastea cea mare”) și este singurul domn român care nu a fost vasal nimănui. Cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, a cărui pretenții de dominație nu le-a tolerat și care a adăpostit pe rivalul său Vlad I (1396), a încheiat un singur tratat de alianță antiotomană în 1395, preferând legăturile diplomatice cu regele Poloniei Vladislav Jagełło (1391, 1403, 1411), îndreptate în principal împotriva lui Sigismund. Susținut în relațiile cu Polonia de domnul Moldovei Petru al Mușatei, ulterior, la rândul său, sprijinind pe Alexandru cel Bun, M. cel B. a fost o prezență importantă în relațiile internaționale ale vremii, delegația sa participând la conciliul general al lumii creștine de la Konstanz (în 1414-1418), la congresele de familie ale regilor Jagełłoni etc. M. cel B. s-a implicat în luptele dintre fiii rivali ai lui Baiazid I, în alianță cu cu beiul de Kastamonu (în N Anatoliei), impunând în Rumelia stăpânirea protejatului său Musa Celebi (1411-1413), apoi candidatura lui Mustafa Celebi (1416), care venea de la curtea sa, sprijinind mișcarea scribului Bedr-ed-din Mahmud împotriva sultanului Mehmed I, în final respingând la Dunăre expediția acestuia din 1417 împotriva Țării Românești. A acordat atenție sistemului intern de cetăți (Severin, Heraclea-Enisala ș.a.), înălțând puternica cetate insulară de la Giurgiu, care i-a devenit o a doua reședință, cu scopul apărării liniei Dunării și a drumului comercial care trecea pe aici și în legătură cu care acordă primul privilegiu comercial negustorilor din Liov, în realitate din întreaga Polonie și Lituanie. Ctitor al mănăstirilor Brădet și Cozia (la aceasta din urmă i se află mormântul). Fără rezistența antiotomană a lui M. cel B. statutul politic al Țărilor Române față de Înalta Poartă ar fi fost altul.
NARESUAN CEL MARE (pe numele adevărat Phra Naret), rege al Siamului (1590-1605). În 1584, ca guvernator al unei provincii, a condus răscoala populară împotriva dominației birmane, obținând mai multe victorii (1584, 1586, 1587). A dobândit independența statului thailandez (1592), extinzându-și stăpânirea asupra Cambodgiei și a unor teritorii din Birmania. Erou național.
PAVEL CEL MARE din Voivodeni (sec. 15), unul dintre conducătorii răscoalei de la Bobâlna (1437-1438).
PĂTRAȘCU CEL BUN, domn al Țării Românești (1554-1557). Acordul său cu marea boierime a permis acesteia să-și întărească pozițiile. A susținut, în 1556, readucerea în Transilvania a lui Ioan Sigismund Zápolya. Sprijinitor al lui Coresi. A murit otrăvit.
PLINIU CEL BĂTRÂN (Caius Plinius Secundus) (23-79), istoric, filolog și literat roman. Considerat unul dintre cei mai iluștri savanți ai Antichității. A scris un tratat despre oratorie („Cei ce învață”) și o lucrare în opt părți: „Despre incertitudinile limbajului”. Cea mai importantă operă a sa, „Istoria naturală”, concepută ca o enciclopedie, este o adevărată sinteză a cunoștințelor epocii (geografie, zoologie, botanică, mineralogie, farmacologie). A murit în timpul erupției Vezuviului, care a îngropat orașele Pompei și Herculaneum.
PROKOP CEL MARE (c. 1380-1434), conducător husit din Cehia. I-a succedat lui Jan Žižka la conducerea taboriților (1426). A obținut victorii asupra oștilor împăratului german (1426) și asupra forțelor feudalo-catolice (1427, 1431). Învins și ucis la Lipany.
RADU CEL FRUMOS, domn al Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, sept.-oct. 1474, 1474-1475). Fiul mezin al lui Vlad Dracul. A obținut domnia cu ajutorul turcilor, înlăturându-l pe Vlad Țepeș, fratele său. Înfrânt de Ștefan cel Mare la Soci (1471) și, mai târziu, la pârâul Vodna (1473). Fiica sa, Maria Voichița, a fost una dintre soțiile lui Ștefan cel Mare. L-a urmat în scaunul domnesc Basarab Laiotă cel Bătrân.
RADU CEL MARE, domn al Țării Românești (1495-1508). Fiul lui Vlad Călugărul, care și l-a asociat la domnie în 1492. Bucurându-se de concursul familiei boierilor Craiovești, cu care se înrudea și pentru care a creat instituția marii bănii, a luat unele mărusi privind centralizarea statului. Supus față de Poartă. S-a aflat în bune relații de vecinătate cu regele Ungariei și cu regele Poloniei. A acordat o mare atenție vieții culturale (a înființat o tipografie și l-a adus în țară pe ieromonahul Macarie, care a tipărit cele trei cărți de cult – „Liturghierul”, 1508, „Octoihul”, 1510 și „Evangheliarul”, 1512, primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc) și religioase, pentru reorganizarea căreia l-a adus în Țara Românească pe Nifon. Prin grija sa a fost construită în mare parte biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu (1499-1501), terminată de fratele său, Vlad cel Tânăr în perioada 1510-1512, precum și biserica de la Lopușnia (Lopușnja, Serbia, 1501). După moartea sa, scaunul domnesc a fost dobândit, cu ajutor turcesc, de Mihnea cel Rău, fiul nelegitim al lui Vlad Țepeș.
RAMKHAMHAENG CEL MARE, rege (1279-1299), în Sukhothai, un regat thai situat în partea central-nordică a Thailandei de azi. În timpul domniei sale, plină de realizări culturale (înflorirea artei, inventarea alfabetului thai), regatul Sukhothai atinge apogeul puterii politice și expansiunea terit. maximă, fiind unul dintre cele mai puternice state din SE Asiei.
REINMAR CEL MARE (Reinmar von Hagenau) (c. 1160-c. 1210), poet german pe care contemporanii l-au numit „căpetenia privihetorilor”. A trăit la Curtea lui Leopold VI al Austriei, unde a fost profesorul lui Walter von der Vogelweide.
TOUT FLATTEUR VIT AUX DÉPENS DE CELUI QUI L’ÉCOUTE (fr.) lingușitorul trăiește pe seama celui care-l ascultă – La Fontaine, „Le corbeau et le renard”. Înfumurații se lasă flatați fără să bage de seamă că laudele ce li se adresează sunt interesate.
Nicodim cel sfințit de la Tismana (†1406), sfânt cuvios, român de origine, n. în sudul Dunării, monah și apoi egumen al m-rii Hilander de la Athos. Trecând în Țara Românească, a întemeiat m-rile Vodița (1372) și Tismana (1374-1385), fiind organizatorul vieții monahale din țara noastră. A copiat și a decorat cu miniaturi un Tetraevanghel, azi în muzeul de artă din București. Este înmormântat la Tismana. Bis. îl sărbătorește la 26 decembrie.

celui dex

Intrare: cel (pronume)
cel pronume adjectiv articol
Intrare: celui
celui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: buruiana-celor-slabi
buruiana-celor-slabi substantiv feminin articulat
Intrare: buruiană-de-cel-perit
buruiană-de-cel-perit substantiv feminin