cearcăn (ceárcăne), s. n. –
1. (
Înv.) Cerc. –
2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. –
3. Cerc care înconjoară un obiect. –
4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. –
5. Compas de dogar. –
Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al
lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar;
cf. it. cercine,
fr. cerne,
sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul
rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un
lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de an › în (
cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un
sing. analogic, reconstruit pe baza
pl. *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă
der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din
gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (
cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului
gr.); și de la un rezultat
rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o
der. internă în
rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă
f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacă › boacăn, pe baza unui
suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. –
Der. cercăni,
vb. (a înconjura cu un cerc).