ceață definitie

16 definiții pentru ceață

ceáță sf [At: DOSOFTEI, V. S. 81 / Pl: cețuri / E: ml caecia] 1 (Îrg) Boală de ochi care întunecă vederea Cf cataractă, (pop) albeață. 2 (Pex) Tulburare a vederii clare Cf împăienjenire. 3 (Pan) Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe pământ, care plutesc în atmosferă și împiedică vizibilitatea Si: negură, păclă, (reg) bastara, bârnă, boaghe, bură, burhai, burhăială, buștină, chidă, mocirlă, neguriță. 4 (Fig) Neclaritate a judecății sau memoriei. 5 (Fig; îe) A avea ~ în creieri A fi beat. 6 (Fig) Tristețe. 7 (Spc) Aburi care se așază pe o sticlă adusă de la rece. 8 Strat de aburi în jurul imaginii lunii Si: cearcăn (3). 9 Strat fin care acoperă unele fructe, prune, struguri etc. Si: brumă, promoroacă.
CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe pământ, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafața solului, și care îngreunează vizibilitatea; negură, pâclă. 2. (Impr.) Aburi condensați pe o sticlă, pe o suprafață netedă. – Lat. caecia (< caecus „orb”).
CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe pământ, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafața solului, și care îngreuiază vizibilitatea; negură, pâclă. 2. (Impr.) Aburii care se condensează pe o sticlă, pe o suprafață netedă. – Lat. caecia (< caecus „orb”).
CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Aburi de apă necomplet condensați care plutesc în aer aproape de suprafața pămîntului și tulbură transparența aerului; negură ușoară și fină, pîclă rară. O ceață ușoară plutea peste cîmpii; luna pătrundea c-o lucire neclintită, de la asfințit, prin visul acesta al pămîntului. SADOVEANU, O. IV 274. În jos, pînă departe, se întinde șesul verzui, peste care tremură o ceață subțire, ca o pînză imensă de păianjen, muiată într-o ploaie de raze azurii. PĂUN-PINCIO, P. 116. Ține-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor: în înaltul cerului, Văzduhul pămîntului; Pe deasupra codrilor, Peste vîrful munților, Prin ceața măgurilor, Spre noianul mărilor. CREANGĂ, P. 220. Numai luna, printre ceață, Varsă apelor văpaie. EMINESCU, O. I 210. Ce merge prin pădure și nu sună? (Ceața). ȘEZ. IV 66. ◊ Fig. O ceață i-a acoperit razele de voie bună ce i se vedeau în față. NEGRUZZI, S. I 86. Din ceața veciniciei, stea blîndă, luminoasă, Te văz lucind departe. ALEXANDRESCU, M. 72. De cînd, neică, mi te-ai dus, Ceața-n casă mi s-a pus. HODOȘ, P. P. 157. ◊ Expr. A vedea ca prin ceață = a vedea nedeslușit. ◊ Fig. Aburii care se așază pe o sticlă. Telescopul lui Arago prinse ceață. NEGRUZZI, S. I 335. ◊ Fig. Strat fin care acoperă, ca o brumă, unele fructe (ca prunele, strugurii); brumă. Era toamna și prunele se arătau prin frunzișul copacilor cu ceața lor brumărie. CONTEMPORANUL, III 654. – Pl. și: ceți (LESNEA, A. 129).
CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Aburi de apă care plutesc în aer aproape de pământ, tulburând transparența aerului; negură ușoară, pâclă. 2. Fig. Aburii care se așază pe o sticlă. – Lat. caecia (< caecus „orb”).
ceáță s. f., g.-d. art. céții; pl. céțuri
ceáță s. f., g.-d. art. céții; pl. céțuri
CEÁȚĂ s. (MET.) negură, pâclă, (pop.) negureală, negureață, (reg.) buracă, (prin Transilv.) buștină, (prin Mold.) mocirlă, (înv.) mâglă. (Era o ~ de nu vedeai la doi pași.)
ceáță (céțuri), s. f.1. (Înv.) Nor, negură, albeață care întunecă vederea. – 2. Negură, pîclă. – 3. Praf care acoperă unele fructe proaspete. Lat. vulgar. *caecia „albeață a ochiului” de la caecus „orb” (Pușcariu, Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Pușcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu, Hlr., 158; REW 1467; Iordan, Dift., 45; DAR). Der. de la caecus, întrevăzută încă de autorii Lexiconului de la Buda, se bazează după Crețu 313 pe un der. *caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la rus. čad „fum”, opinie acceptată de Weigand, BA, III, 108 (< bg. čadica), în ciuda probabilității sale reduse. – Der. cețos, adj. (cu ceață); cețoșa (var. încețoșa, cețui), vb. (a se lăsa ceață; a (se) împăienjeni vederea).
CEÁȚĂ céțuri f. 1) Fenomen meteorologic care constă dintr-o aglomerație de particule de apă, ce plutesc în atmosferă (reducând vizibilitatea). ◊ A vedea ca prin ~ a nu vedea limpede. 2) fig. rar Abureală apărută pe o sticlă. [G.-D. ceții; Sil. cea-ță] /<lat. caecia
ceață f. 1. perdea pe ochi; 2. negură groasă ce iese din ape sau din pământ umed (mai vârtos dimineața). [Lat. vulg. CAECIA («caligo occulorum») din CAECUS, întunecos].
ceáță f., pl. cețĭ (vsl. čadĭca, [pron. ceatța, ceața, ca rus. kádca, káca, pron. káța, cĭubăraș], d. čadŭ, ceață, de unde și bg. sîrb. rut. rus. čad, a. î. Cu lat. caecia, orbire, n’are legătură. Bărb. Ind. 128, și Bern. 1, 133). Pîclă, abur care ĭese pe pămînt, maĭ ales dimineața, și împedecă vederea. V. cețat, negură.
CEAȚĂ s. (MET.) negură, pîclă, (pop.) negureală, negureață, (reg.) buracă, (prin Transilv.) buștină, (prin Mold.) mocirlă, (înv.) mîglă. (Era o ~ de nu vedeai la doi pași.)
CEAȚĂ. Subst. Ceață, burhai (rar), buhai (rar), bură, buroaică (rar), burniță, negură, neguriță (dim., rar), negureală (pop.), înnegurare, încețoșare, pîclă. Vapori, aburi. Adj. Cețos, încețoșat, învăluit în ceață, plin de ceață, neguros, neguriu (rar), negurat (reg.), înnegurat, acoperit cu negură, pîclos, brumos (livr.). Vb. A se lăsa ceață, a se încețoșa, a se învălui în ceață, a se înnegura, a se acoperi cu negură, a se posomorî (fig.). V. fenomene atmosferice.
a avea ceață în stomac expr. a-i fi foame
a mirosi a ceață expr. a fi beat.

ceață dex

Intrare: ceață
ceață substantiv feminin