canun definitie

22 definiții pentru canun

canón sn [At: PRAV., ap. GCR I, 158/40 / V: ~nun / Pl: ~oane / E: vsl кoнoнь, ngr ϰανόν, ger Kanon] 1 Regulă. 2 Dogmă bisericească Si: tipic. 3 Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 4 Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (2). 5 (Pex) Suferință. 6 Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 7 (Îs) ~ ul de mângâiere Paraclisul Maicii Domnului. 8 Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci. 9 (Pex) Regulă rigidă, formalistă. 10 Cântare eroică. 11 Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. 12 Cântare bisericească. 13 (Pan) Cântec monoton și plângător. 14 (Pex) Cântec. 15 Instrument muzical de origine orientală, format dintr-o ladă sonoră de formă trapezoidală, cu coarde puse în vibrație cu amândouă mâinile Cf țiteră. 16 (Pex) Glas. 17 (îe) A pune la ~ A pedepsi. 18 Literă de tipar având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice.
canún sn vz canon
CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, normă bisericească; tipic1. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Ansamblul cărților sfinte acceptate de Biserică. 2. Pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Carte așezată pe altar, care cuprinde anumite rugăciuni ale liturghiei. 4. Regulă fixă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală pentru două sau mai multe voci, care repetă la intervale fixe aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ. Cf. fr. canon, germ. Kanon.
CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
CANÓN, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător-încolții de vreme rea-... să se adăpostească, fie chiar cu patru cai... într-o biserică. GALACTION, O. I ♦ Regulă de purtare, normă morală. 2. Pedeapsă dată la călcarea unei reguli bisericești. Dă-mi canon, sfințite părinte, ca să-mi aduc aminte în toate zilele vieții mele și să nu mai păcătuiesc. SADOVEANU, J. 413. Andrei lasă pușca în strană, anină chimirul cu pistoalele și începe canonul. GALACTION, O. I 253. (Glumeț) Părinții pustnici din sfînta Agură mi-au dat canon să mănînc lapte numai-de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Fig. Suferință, chin. Să-tfi văzut cu cît canon înainta prin zăpada fără pîrtie și cu spatele adus cîrlig, v-ar fi fost milă de el. MACEDONSKI, O. III 119. 3. (În artă și literatură) Regulă făcînd parte dintr-un ansamblu de procedee artistice care se socoteau obligatorii într-o epocă dată; p. ext. regulă rigidă, formalistă. Canoanele estetice ale clasicismului. 4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrînd succesiv, execută împreună aceeași melodie. Canon pe patru voci. ♦ Cîntare bisericească. ◊ Fig. [Baba] se ridică de mijloc, întinde mina și-ncepe duios, după canonul ei: Faceți-vă milă și pomană, măiculiță, de o biată păcătoasă fără putere! CARAGIALE, O. III 52.
CANÓN, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. ♦ Normă morală. 2. Pedeapsă dată la încălcarea unui canon (1).Fig. Suferință, chin. 3. Regulă făcând parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epocă; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 5. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonŭ < gr.).
canón s. n., pl. canoáne
canón s. n., pl. canoáne
CANÓN s. 1. v. ritual. 2. lege, normă, regulă, tipic. (Un ~ al artei clasice.) 3. v. penitență. 4. v. tortură. 5. (BIS.) cântare, glas. (Corul cântă un ~.) 6. (MUZ.) imitație. 7. (MUZ.) v. monocord.
CANÓN s.n. 1. (Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporție care există între diferitele părți ale corpului omenesc. 2. Compoziție muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie. 3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regulă].
CANÓN s. n. 1. normă, regulă fundamentală. ◊ (arte) regulă fixă care stabilește proporția diferitelor părți ale corpului. 2. compoziție polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie; imitație (2). 3. caracter de literă de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cărților considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon)
canón (canoáne), s. n.1. Normă, regulă, precept. – 2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitv și de neclintit fixată de tradiție. – 3. Unitate muzicală a imnurilor liturgice. – 4. Compoziție muzicală în contrapunct. – 5. Instrument muzical vechi. – 6. Pedeapsă dată preoților, sau de către preoți (în timpul spovedaniei), conform canoanelor. 7. Chin, suferință. – Mr. canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11); cf. tc. kanun „regulă”, alb., bg. kanon. Este cuvînt pop. cu sensul 7, cel puțin în Munt. și Mold. Der. canonarh, s. m. (monah însărcinat cu orînduirea slujbei; copil care ajută la biserică pe cel care dirijează corul, recitînd bucățile pe care acesta le va cînta apoi); canonarhisi, vb. (a îndeplini funcția de canonarh); canoneală, s. f. (pedeapsă); canoni, vb. (a impune penitență; a pedepsi; a chinui, a tortura); canonisi, vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitență), cf. Gáldi 152. – Der. neol. canonic, adj.; canonic, s. m.; canonical, adj.; canonicat, s. n.; canoniza, vb.
CANÓN ~oáne n. 1) Dogmă religioasă. 2) Sancțiune aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme; penitență. 3) fig. Suferință fizică sau morală foarte puternică; caznă; tortură; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictețe. ~ al artei clasice. 5) fig. Regulă rigidă, bazată pe principii formale. 6) Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci execută succesiv aceeași melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon
cànon (Mold. canòn) n. 1. deciziune a autorității religioase: canoanele Bisericii; 2. catalogul cărților sacre, admise ca de origină divină: canon biblic; 3. pedeapsă pentru ispășirea păcatelor sau pentru călcarea datoriilor preoțești, penitență impusă celor păcătoși: dă-mi un canon și eu să mă pocăiesc PANN.; 4. tropar zilnic, împărțit în stări sau pesne, întru lauda sfântului: canon de umilință; 5.. fig. grea suferință morală, tortură: ce mai canon a îndurat! 6. fam. glas, cântec: baba incepe duios după canonul ei: faceți-vă milă și pomană! CAR. [Gr. mod. CANON(AS)].
canón n., pl. oane, și (pop.) canún, pl. urĭ (ngr. kanónas, d. vgr. kanón, baston, linie, regulă, model, principiŭ, d. kánna, trestie; ar. turc. kanún; bg. kanón; rus. kanún, ajun, veghere. V. canulă). 1. Decretu unuĭ conciliŭ: canoanele conciliuluĭ din Trident aŭ reformat adînc catolicizmu. 2. Decret, lege, regulă religioasă: canoanele Bisericiĭ. (V. cod, îndreptar). Fam. A nu avea nicĭ un canun, a nu avea nicĭ o regulă, nicĭ un înțeles, nicĭ un haz, nicĭ un chichirez: fugĭ de aicĭ, că n’aĭ nicĭ un canun! 3. Fig. Regulă, normă, obiceĭ: cînta după canonu luĭ. 4. Lista oficială a cărților Scripturiĭ. 5. Pedeapsă religioasă dată unuĭ păcătos pentru ispășirea păcatelor. 6. Fig. Suferință, tortură, pedeapsă, caznă, chin: ce canon pe capu meŭ! 7. Tropar. 8. (turc, kanún). Un fel de citeră cu 72 de coarde, cîte 3 pe un ton, numită și psalteriŭ.
canún, V. canon.
CANON s. 1. (BIS.) ritual, tipic, (înv.) trebnic. (După ~ ortodox.) 2. lege, normă, regulă, tipic. (Un ~ al artei clasice.) 3. (BIS.) pedeapsă, penitență, (înv.) podvig. (~ dat unui credincios pentru iertarea păcatelor sale.) 4. calvar, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură, (înv. și pop.) trudă, (pop.) muncă, (înv.) muncitorie, pasiune, pedeapsă, pedepsitură, rană, schingi, strădanie, strînsoare, trudnicie. (A îndurat un greu ~.) 5. (BIS.) cîntare, glas. (Corul cîntă un ~.) 6. (MUZ.) imitație.
canon (< gr. ϰϰνών, „regulă, normă”) 1. Denumire a monocordului* la grecii antici. 2. (Biz.) Poem religios de mari dimensiuni alcătuit de regulă din nouă ode (2), pesne*, cântânde* sau cântări*; face parte din slujba utreniei*. Oda este formată la rândul ei din trei până la nouă tropare* identice (ca număr de silabe și loc al accentelor) cu primul tropar care se numește irmos* sau catavasie* și care slujește de „model” celorlalte strofe din odă, dându-le atât melodia după care se cântă, cât și numărul de versuri și silabe din care este compus în lb. gr. Însăși denumirea de c. arată că părțile lui componente (strofele și odele) se supun unor norme sau reguli determinate, în ceea ce privește structura (forma) și înlănțuirea lor. În c. se întâlnesc atâtea structuri câte irmoase sunt. Irmosul determină structura fiecărei ode, numai troparele aceleiași ode rămânând izosilabice și homotonice. Fiecare odă tratează episoade diferite ale aceleași teme, toate căpătând unitate în cadrul c., care este intitulat corespunzător temei: „al Învierii”, „al Crucii” etc. Forma completă a c., de nouă ode, se află numai în rânduiala „Dupăcinării”, din prima săptămână a păresimilor și în C. cel mare al lui Andrei Criteanul (episcop al Cretei, 711 – m. 726) – de la denia din săptămâna a cincea a păresimilor – care numără peste 250 de tropare*. De regulă, celorlalte c. le lipsește oda a doua. C. de proporții mai reduse se numește diode (gr. διῴδία), triode (τριῴδια), tetraode (τετραῴδια). 3. Partea centrală, recitată, după Sanctus*, în misa* romană (canon missae). 4. Formă contrapunctică* având la bază un proces imitativ riguros continuu. Spre deosebire de imitația* simplă, în care vocea (2) care imită (risposta*, consecventa*) reproduce doar începutul celei inițiale (proposta*, antecedenta*), c. prinde în acțiunea imitativă întreaga desfășurare melodică. C. poate constitui o piesă de sine stătătoare sau o parte dintr-o lucrare mai mare. ♦ În construcția c. intervin o serie de factori care determină diferite variante ale acestuia. Astfel, distanța care separă în timp intrările (1) succesive ale vocilor, permite o diferențiere a lui în: c. la distanță de unul, doi sau mai mulți timpi (I, 2), respectiv măsuri*. Deosebirea de înălțime (2) între vocea inițială și cea care imită reprezintă un alt criteriu de individualizare; c. la unison*, octavă*, cvintă*, cvartă* și la alte intervale. La toate aceste intervale c. poate fi realizat prin imitație în mișcare* directă, contrară (c. cancricans, v. recurență). Alte variante ale c. se pot obține prin mărirea sau micșorarea duratelor* (c. în augmentare* și c. în diminuare*). Există și cazuri în care aceste procedee se pot combina (ex. c. în augmentare și inversare, c. în inversare și mișcare retrogradă etc.). C. poate fi încheiat printr-o codă*, cu întreruperea imitației (c. finit) sau reluat de la început prin suprapunerea ultimei părți cu prima (c. infinit sau circular). În cadrul acestei variante există și forme modulante, unde reluările se fac în noi tonalități (c. per tones, c. în spirală etc.). ♦ Numărul vocilor din c. poate fi variabil (c. la 2, 3, 4 sau mai multe voci). Când procesul imitație se referă la melodia unei singure voci avem un c. simplu, iar când este imitat un complex de 2 sau 3 voci de către o altă grupă corespunzătoare, vorbim de c. dublu sau triplu. Notarea c. se face fie sub formă de partitură*, cu toate vocile desfășurate (c. deschis), fie pe un singur portativ*, având indicațiile necesare privitoare la numărul vocilor, locul și intervalul intrărilor etc. (c. închis). Aceste indicații uneori pot lipsi, urmând să fie deduse din câte un motto pus la început (c. enigmatic); întâlnit în practica polif. mai veche, mai ales la polifoniștii flamanzi (v. neerlandeză, școală) ♦ Din punct de vedere istoric, c. apare încă din epoca Ars antiqua* în rota* și rondellus* (v. rondeau). (Ex. c. engl. Sumer is icomen), apoi în Ars nova*, sub numele de caccia* și fuga*, pentru a ajunge la o deosebită înflorire în arta polifoniștilor flamanzi (sec. 15). Utilizat cu oarecare moderație în sec. 16, în muzica religioasă și în madrigale*, își pierde cu timpul interesul odată cu declinul polif. vocale și apariția monodiei* acompaniate. În epoca barocului* cunoaște o nouă valorificare, în special în cadrul fugii, în părțile de stretto* ale acesteia. Este cultivat apoi de clasici și de romantici ca parte componentă în formele mari (sonată*, cvartet (2) și simfonie*). În sec. 20 serialismul* dodecafonic îi acordă o nouă semnificație prin preluarea unor procedee ale c. ca principii generatoare ale acestei tehnici (ex. inversare, mișcare retrogradă etc.; v. și serie).
canón, canoane, s.n. – Chin, suferință; tortură. – Din sl. kanonǔ (DLRM, DEX, MDA) < ngr. kanónas < vgr. kanon „baston, linie, principiu, model” (Scriban); din ngr. kanon(as) (Șăineanu).
cánon, canoane s. n. 1. Normă, regulă de conduită bisericească; tipic. ♦ Canonul Sfintei Scripturi = lista cărților Sfintei Scripturi pe care Biserica le acceptă ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt și cuprinzând revelația divină. ♦ Canon bisericesc = normă sau regulă privind etica creștină, cultul, disciplina clerului și monahismului, organizarea și jurisdicția bisericească, promulgată de sinoade ecumenice sau locale. 2. (La pl.) Canoanele utreniei și vecerniei = imnuri ale poeziei creștine din Vechiul și Noul Testament, formate din două, trei, patru, șase, opt sau nouă ode (pesne) și compuse în forma actuală de sf. Andrei Criteanul (†740 d. Hr.). 3. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unor canoane (1). ♦ (Fig.) Suferință, chin. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
a băga la canon / la canoane expr. (intl.) a tortura un suspect în timpul unui interogatoriu.
a pune la canoane expr. (pol., înv.) a tortura un suspect în timpul interogatoriului.

canun dex

Intrare: canon
canun substantiv neutru
canon substantiv neutru