candriu definitie

16 definiții pentru candriu

candríu, ~ íe smf, a [At: BARONZI, L. P. I, 150/3 / Pl: ~ii / E: țg kand „ureche”] 1-2 (Om) țicnit. 3-4 (Om) beat.
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.: adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. – Din țig. kand „ureche”.
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. – Din țig. kand „ureche”.
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Familiar) Țicnit, zevzec, într-o ureche. (Fig.) Poemul ăsta zurbav și candriu. DEȘLIU, G. 17.
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, într-o ureche. 2. Beat, afumat. – Comp. țig. kand „ureche”.
candríu (fam.) adj. m., f. candríe; pl. m. și f. candríi
candríu adj. m., f. candríe; pl. m. și f. candríi
CANDRÍU adj. v. amețit, băut, beat, cherchelit, îmbătat, turmentat.
CANDRÍU adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.
candríu (candríe), adj.1. Cherchelit, amețit, cu chef. – 2. Extravagant, singular. Origine incertă. După Graur 133, din țig. kangeri „biserică”, datorită identificării ce se face de obicei în argou între „biserică” și „cîrciumă”, cf. biserică (Graur, BL, V, 223).
CANDRÍU ~e (~i) rar 1) Care nu este în toate mințile; țicnit; smintit. 2) Care este amețit de băutură; cherchelit; afumat; aghesmuit. /cf. țig. kand
candriu a. fam. beat. [Origină necunoscută].
candríŭ, -íe adj. (turc.?) Munt. Fam. Amețit, cherchelit, cam beat. Țicnit, cam nebun. V. igritiŭ.
candriu adj. v. AMEȚIT. BĂUT. BEAT. CHERCHELIT. ÎMBĂTAT. TURMENTAT.
candriu adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.
candriu, candrii s. m. nebun, smintit

candriu dex

Intrare: candriu
candriu adjectiv