caloian definitie

16 definiții pentru caloian

caloián sm [At: H II, 263 / V: ~lián, ~ lui~, căi~, călui~ / P: ~lo-ian / E: vsl кaлiѧнь] Obiect de ritual folcloric, în forma unui om de lut, împodobit cu flori, care, pe timp de secetă, se îngroapă sau se aruncă în apă, ca să aducă ploaie.
CALOIÁN s. m. Obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobit cu flori, care, în timp de secetă, se îngropa sau se arunca în apă ca să invoce ploaie. [Pr.: -lo-ian] – Cf. sl. kalenŭ.
CALOIÁN s. m. Obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobit cu flori, care, în timp de secetă, se îngropa sau se arunca în apă ca să aducă ploaie. [Pr.: -lo-ian] – Cf. sl. kalenŭ.
caloián s. m.
caloián s. m. (sil. -lo-ian)
CALOIÁN s. (pop.) scaloian, mama-ploaie, Muma-Pădurii. (Cu ~ul se invocă ploaia, în credințele populare.)
caloián (-iéni), s. m. – Păpușă sau idol de lut, pe care țăranii le îngroapă în a treia zi de joi după Paști, pentru a aduce ploaie. Sl. kaljenŭ „de argilă”, datorită materiei prime (Candrea, Noua Revistă Română, II, (1900), p. 94-7; DAR). După vechea tradiție, abandonată, a filologiei romantice, este legat de numele lui Ioan I sau Caloioannes, țar al româno-bulgarilor la începutul sec. XIII. Nu pare probabilă nici legătura pe care o propune Giuglea, Dacor., X, 108, cu alb. llohë „ploaie”.
CALOIÁN ~iéni m. folc. Obiect de ritual, confecționat din lut sau din lemn, având chip de om, care, în timp de secetă, se îngroapă sau se aruncă în apă cu scopul de a invoca ploaia. [Sil. -lo-ian] /cf. sl. kalenu
Caloian m. V. Asanești.
Caloian (Scaloian) m. numele chipului de lut (îmbrăcat țărănește și împodobit cu flori) pe care fetițe de la 5-6 ani îl pun întrun coșciug și-l îngroapă pe câmp, intonând un fel de bocet: Iane, Iane, Caloiane! Această datină se practică în Moldova și în Dobrogea, a treia Marți după Paști. [Probabil nume propriu].
caloĭán m., pl. ĭenĭ (vsl. kalĭenŭ, de lut. Cp. și cu rus. haluĭánŭ, om necĭoplit. V. scaloĭan). Munt. Est. Dobr. Mold. Un mic chip de lut în formă de om pe care, în Joĭa a treĭa după Paște și cînd e secetă, îl fac copiiĭ la țară, îl pun pe o scîndurică, îl împodobesc cu florĭ și cu cojĭ de oŭă roșiĭ și-ĭ daŭ drumu pe o apă curgătoare bocindu-l cu Ĭene, Ĭene, Coloĭene! în credință că asta va aduce ploaĭe.
CALOIAN s. (pop.) scaloian, mama-ploaie, muma-pădurii. (Cu ~ se invoca ploaia, în credințele populare.)
caloian (< gr. kalos „frumos” și Iani „Ioan”), datină însoțită de cântec, care sărbătorea la origine mitul zeului naturii (simbol al vegetației care moare și învie). Oamenii bis., pentru a elimina zeul păgân, l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, astfel că data c. a fost fixată în proximitatea solstițiului de vară (24 iunie). Obiceiul este practicat de copii, într-o zi fixă (a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii) sau, mai târziu, în orice zi secetoasă. Obiceiul are o terminologie pop. bogată (Ene, Scaloian, Ududoi, Murmuliță de ploiță etc.) și este cunoscut numai în S țării. Manifestare complexă de joc dramatic, cântec și practici rituale. Caloianul este confecționat din lut sau alte materiale, împodobit și îngropat, în cadrul unui ceremonial tradițional (bocire, pomană, masă etc.) apoi, după 3 zile, dezgropat și azvârlit pe o apă curgătoare, după care copiii stropesc cu apă. Textul poetic, o invocație pentru ploaie (v. și paparudă) și urare de belșug, se cântă pe o melopee* cu ambitus (2) redus, profil ascendent, în valori* ritmice egale sau pe melodie de bocet* local, cu formă liberă improvizată*.
IONIȚĂ (CALOIAN), țar vlaho-bulgar (1197-1207). A purtat lupte cu Imp. Bizantin, cucerind însemnate terit. În apr. 1205 l-a înfrânt pe Balduin I, împăratul Imp. Latin de Răsărit, luându-l prizonier.
CALOIANU subst. Numele vine de la sărbătoarea populară „Caloianul” (Ist. Bis. R. I 1957 p. 45),< gr. ϰαλός; „frumos”, Iωάννες cu sensul „Ioan cel Viteaz”, după cum rom. Făt-Frumos înseamnă „Tînărul Viteaz”, epitet purtat de împărații Ioan I Comnenul și Ioniță. 1. Caloian (Dm; R Gr; Sd X, P13; Cat; – fiul lui Mihu (Ț-Rom 103); Caloean (Rel); ca prenume (Vr; Ac Bz); -a b., diac. 1482 (Flor 243 și 13-15 B 173). 2. Căloian (Tec I) Sur VI). 3. Caloinescu, act. 4. Călăian (Sd VI 484), formă vrînceană pentru Caloian (comunicare G. Ivănescu). 5. Căluian (Vra), dar cf. m-ra Căluiu. 6. Călion s. (Șincai III 305). Ene, din refrenul „Ene-Caloene ” nu este un prenume, ci abreviere ca în „Lie-Ciocîrlie”.
Căloian v. Caloianu 2.

caloian dex

Intrare: caloian
caloian substantiv masculin
  • silabisire: -lo-ian
Intrare: Caloian
Caloian
Intrare: Căloian
Căloian
Intrare: Caloian
Caloian