calabalâc definitie

14 definiții pentru calabalâc

CALABALẤC, calabalâcuri, s. n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care călătorește sau se mută cineva; catrafuse, agărlâc. – Din tc. kalabalık.
CALABALẤC, calabalâcuri, s. n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care călătorește sau se mută cineva; catrafuse, agărlâc. – Din tc. kalabalik.
CALABALÎ́C, calabalîcuri, s. n. 1. Obiecte de tot felul în dezordine (în special) bagaj cu care călătorește sau se mută cineva. Se întoarse către șosea și rîse... ținîndu-și mereu calabalîcurile subsuoară. DUMITRIU, V. L. Țin foarte mult să se știe că calabalîcul meu, afară de ogheal, saltea și pernă... se mai alcătuia și dintr-o ghitară. HOGAȘ, DR. II 46. Între o mulțime de mobile stricate și calabalîcuri grămădite, văzui, într-un unghi, un morman de cărți și hîrtii. BĂLCESCU, O. I ♦ 317. Fig. (Glumeț) Bagaj de cunoștințe. Dee, răspundeam eu după un moment de trudă înadins a memoriei mele, cu scotocirea, parcă greoaie, prin calabalîcul sărăcăcios al latineștii mele. HOGAȘ, DR. II 120. 2. Gloată, lume multă. Pe cînd însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalîc și le dete pe sub ascuns o copaie de mere. ISPIRESCU, L. 353. De multe ori am dormit pe scîndurâ în odaia cîrciumii, cu destul calabalîc de copii. GOLESCU, Î. 172. 3. Scandal, sfadă, ceartă. – Variantă: calabalíc (NEGRUZZI, S. III 23, ȘEZ. II 151) s. n.
CALABALẤC, calabalâcuri, s. n. 1. Obiecte felurite în dezordine; (în special) bagaj cu care călătorește sau se mută cineva. 2. (Rar) Lume multă; gloată, mulțime. Calabalâc de copii (GOLESCU). – Tc. kalabalik.
calabalấc (fam.) s. n., pl. calabalấcuri
calabalâc s. n., pl. calabalâcuri
CALABALÂC s. v. boarfe (pl.).
CALABALÂC s. v. bagaj, balamuc, gălăgie, gloată, hărmălaie, huiet, larmă, mulțime, norod, plebe, popor, prostime, scandal, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vuiet, vulg, zarvă, zgomot.
calabalîc (calabalấcuri), s. n.1. Cortegiu, alai. – 2. Catrafuse, bagaje. – 3. Zgomot, murmur. – Mr. călăbălîche, megl. calbalǫc. Tc. kalabalik (Roesler 594; Șeineanu, II, 76; Lokotsch 643); cf. ngr. ϰαλαμπαλίϰι sau χαλαμπαλίϰι, bg. kalabalŭk, sb. kalabaluk. Sensurile 1 și 3 par înv.
CALABALÂC ~uri n. fam. 1) Grămadă de obiecte casnice în dezordine; catrafuse. 2) Bagaj cu care se mută sau cu care călătorește cineva. /<turc. kalabalik
calabalâc n. 1. gloată, lume multă: una din roabele se străcură prin calabalâcul de dogari Isp.; 2. tapaj: bărbatul meu va face un calabalâc NEGR.; 3. bagaje, catrafuse: te au încărcat cu tot calabalâcul în spinare Isp. [Turc. KALABALYK, mulțime].
calabalîc n., pl. urĭ (turc. ghalebelik, pop. kalabalyk, mulțime). Vechĭ. Mulțime, gloată. Azĭ. Fam. Dezordine, zbucĭum, zarvă: nu-mĭ place să văd calabalîc pin casă. Bagaj: cu calabalîcu’n spinare. V. agîrlîc.
CALABALÎC s. boarfe (pl.), bulendre (pl.), catrafuse (pl.), troace (pl.), țoale (pl.), (reg.) bodroanțe (pl.), cioveie (pl.), trancanale (pl.), (Olt.) dănănaie. (Ia-ți ~ și pleacă!)
calabalîc s. v. BAGAJ. BALAMUC. GĂLĂGIE. GLOATĂ. HĂRMĂLAIE. HUIET. LARMĂ. MULȚIME. NOROD. PLEBE. POPOR. PROSTIME. SCANDAL. TĂMBĂLĂU. TĂRĂBOI. TEVATURĂ. TUMULT. VACARM. VUIET. VULG. ZARVĂ. ZGOMOT.

calabalâc dex

Intrare: calabalâc
calabalâc substantiv neutru