caier definitie

2 intrări

15 definiții pentru caier

cáier sn [At: DOSOFTEI, V. S. 114 / V: cáer / P: ca-ier / Pl: ~e / E: ml *caiulus] 1 (Pop) Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. 2 (Pop) Furcă de tors. 3 (Fam; im; pan) Păr (bogat). 4 (Pop; pex) Încăierare.
căiér sm [At: CONV. LIT. XLIVII, 508 / Pl: ~i / E: cai (pil cal) + -ar] Om care îngrijește caii.
CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune pe furcă pentru a fi tors manual. [Pr.: ca-ier] – Lat. *caiulus.
CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. [Pr.: ca-ier] – Lat. *caiulus.
CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lînă, de cînepă, de in sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. În timp ce învățătorul are să ne istorisească din cărți... eu am să torc din caier, ascultînd. CAMILAR, TEM. 178. O furcă, cu caierul și fusul cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 91. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor unde se țesea filaliul stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Fig. În caier, de-a valma, sub cruntă arșiță, Bocciii, piticii, sforarii și regii. BANUȘ, B. 119. Toate-acuma sînt cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s-adună-n caier, Altele, pierdute-n aer, Tainic, lin, călătoresc. ALECSANDRI, P. A. 156.
CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. – Lat. *caiulus.
cáier s. n., pl. cáiere
cáier s. n., pl. cáiere
caíer (cáiere), s. n. – Mănunchi, cantitate de lînă sau cînepă de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. *călērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma gălērus, cu sensul de „căciulă de blană cu părul pe din afară”, considerată a fi der. de la gălea, și necesită o explicație. Ideea de bază a lui gălērus nu trebuie să fie cea de „coif”, ca în gălea, ci aceea de „coc de păr”, ca în lat. căliendrum „coc fals, coc de păr care servește de podoabă”, de unde abruz. kelyendrę „boboc de floare” (REW 1514). Se știe că căliendrum reprezintă gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpretează ca „tout ce qui sert à nettoyer”, de unde „pămătuf, coamă, smoc, șuviță de păr, moț” și îl pune în legătură cu ϰαλλύνω „a curăța, a înfrumuseța”. Pare a fi mai probabil să se plece de la χαλαρός „moale, fleșcăit”, χαλᾶν „a slăbi”; astfel încît ar însemna „obiect flasc, fără consistență”, explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeași familie provine ϰάλανδρος „ciocîrlie”, numită astfel datorită moțului, cf. numele său lat., gălērῑ tus, de la gălērus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndește la χαράδριος „specie de pasăre”. Presupunem că gălērus, care trebuie să reprezinte un *călĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς „fleșcăit” tot așa cum căliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident că a însemnat probabil „moț, ciuf”, cf. gălērῑtus „(pasăre) moțată”, fiind secundară accepția de „căciulă”. Celelalte explicații nu sînt convingătoare. Sl. kǫdrĭ „încrețit” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ „încrețit” (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Pușcariu 251 (și ZRPh., XVIII, 689 și DAR) a propus un lat. *carium, de la carĕre „a scărmăna”, al cărui fonetism este dificil; același autor Dacor., III, 669, de la lat. *cavabile, pe care nu-l înțelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în Lat., 256 și Pascu, I, 192) presupune un lat. *cairum, de la gr. ϰαĩρος „fir”. În sfîrșit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndește la lat. caia „par”, cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul *caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afară de acestă dificultate fonetică, acestă explicație pare a admite o confuzie nefirească între caier și furcă. Der. încăiera, vb. (a pedepsi; refl., a se părui, a se bate, a se lua la bătaie); încăierătură, s. f. (bătaie). Sensul se explică pornind de la noțiunea de „încurcătură”. Totuși DAR preferă să plece de la un lat. *incavellare, de la cavella „coș”, ipoteză dificilă și totodată inutilă, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. *incavulare.
CÁIER ~e n. Mănunchi de lână, de in sau de cânepă care se pune în furcă pentru a fi tors. [Sil. ca-ier] /<lat. caiulus
caier n. 1. fuiorul pieptenat și periat, gata de tors: când torsul ș’aude l’al vrăjitor caier Em.; 2. fig. smoc de păr: te-oiu înșfăca de caier. [Origină necunoscută].
cáĭer n., pl. e (lat. caia, băț, lemn noduros, măcĭuca, de unde și gasconu cay, prepeleac, prăjină ramificată de cules poamele din pom, din caius, dim. cáiulus, de unde s’a făcut rom. caĭer, ca baĭer din báiulus; sp. cayado, pg. cajado, cață). Cantitatea de lînă orĭ de cînepă dărăcită și pusă’n furcă ca să fie toarsă. (Un caĭer are 12 pele). V. pală 2.
cáier, caiere, s.n. – Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: „Mi-ai făcut fața bătrână / Și capu caier de lână” (Papahagi, 1925: 173). – Lat. *caiulus < caius < caia „băț, măciucă” (Scriban, DEX, MDA); cuv. autohton (Russu).
căiér, căieri, s.m. – Îngrijitor de cai; stăvar. – Din cal, cai (< lat. caballus „cal de muncă” < ngr. kabálles) + suf. -ar (MDA).
cáier, -e, s.n. – Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: „Mi-ai făcut fața bătrână / Și capu caier de lână” (Papahagi, 173). – Lat. *caiulus (DEX); Cuv. autohton (Russu 1981).

caier dex

Intrare: caier
caier substantiv neutru
Intrare: căier
căier