caia definitie

3 intrări

32 definiții pentru caia

caiá sf [At: POLIZU / Pl: ~iele / E: tc cayar] (Pop) Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale Si: (dep) câi3 (3).
căí2 [At: CORES1, PS. 300 / Pzi: ~iésc / E: кaютиiѧcѧ] 1 vr A regreta. 2 vr A recunoaște că a greșit. 3 vt (Rar) A compătimi pe cineva.
căi1 c [At: BIBICESCU, P. P. 461 / E: nct] (Reg) Căci.
căiésc, ~eáscă a [At: ȘEZ. VIII, 112 / Pl: ~ești / E: cai (pil cal) + -esc] 1 Privitor la cal. 2 Specific calului. 3 Care aparține calului. 4 Care provine de la cal.
cấi2, ~e a [At: DAms / Pl: ~ / E: nct] 1 (Ban) Ciung. 2 (Cu compliniri introduse prin „de”) Lipsit de.
cấi1 sn [At: I. CR., ap. CADE / Pl: ? / E: nct] 1 (Reg) Partea dinapoi a copitei calului. 2 (Reg; dep) Fiecare dintre capetele din spate ale tălpilor saniei. 3 (Reg; dep) Cui ce se bate pe potcoavă ca să nu alunece Cf caia. 4 (Reg; șîs â~ul mâinii) Parte proximală a palmei (care corespunde călcâiului).
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. Murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă, Să ție la piatră deasă. ȘEZ. I 9.
CĂÍ, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sati prin conj. «că», «pentru că») A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște o greșeală făcută. Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549.
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. – Comp. tc. kayar „potcoavă cu ghimpi”.
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Slav (v. sl. kajati sen).
caiá s. f., art. caiáua, g.-d. art. caiélei; pl. caiéle, art. caiélele
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă
caiá s. f., art. caiáua, g.-d. art. caiélei; pl. caiéle, art. caiélele
căí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căiésc, imperf. 3 sg. căiá; conj. prez. 3 sg. și pl. căiáscă
CĂÍ vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.
CĂÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.
caiá (caiéle), s. f. – Cui de potcoavă. Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu țepi, împotriva alunecării” (Șeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puțin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella).
căí (-ăésc, -ít), vb.1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s. f. (regret, remușcare); căință, s. f. (părere de rău); necăință, s. f. (lipsă de căință).
CAIÁ caiéle f. Cui cu ajutorul căruia se prinde potcoava de copita calului sau a altor animale de tracțiune. [Sil. ca-ia] /<turc. kayar
A SE CĂÍ mă ~iésc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati
câi, cấie, adj. (reg.) ciung, schilav, schilod.
caia f. cuiul de potcoavă la cismă sau la piciorul calului: cioboaie cu călcâiul potcovit cu caiele [Origină necunoscută].
căì v. 1. a plânge pe cineva, a-i părea rău de ceva; 2. a se întrista cugetând la o greșală comisă, a simți o sinceră părere de rău. [Slav. KAĬATI].
caĭá f. (poate d. germ. keil, cuĭ, pl. keile, de unde caĭele, caĭa, dacă nu maĭ degrabă d. turc. kaĭar, potcoavă cu colțĭ). Cuĭ de potcoavă.
căésc, V. căĭesc.
2) căĭésc (mă) v. refl. (vsl. kaĭati sen, a se căi. V. și pocăĭesc). Regret ceĭa ce am făcut eŭ: mă căĭesc de fapta mea, c’am făcut asta.
i vb. v. CĂINA. COMPĂTIMI. DEPLÎNGE. PLÎNGE.
I vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrînge, a jeli, a jelui, a se scîrbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. (BIS.) a se pocăi, (inv.) a se spăsi.

caia dex

Intrare: căi
căi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: caia
caia substantiv feminin
Intrare: câi
câi