căscăund definitie

11 definiții pentru căscăund

căscăúnd, ~ă smf, a [At: DOSOFTEI, V. S. II, 54/1 / V: ~nt, căscăún / Pl: ~nzi, ~e / E: ml *cascabundus] 1-2 (Persoană) care cască gura la tot ceea ce vede, fără să înțeleagă sensul evenimentelor Si: boblete, hăbăuc, nătăfleț, nătărău, năuc, neghiob, prostănac, tândală, tont, zăpăcit, zevzec.
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. (Pop.) Gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. Persoană care castă gura la tot ce vede și aude, fără să priceapă bine; gură-cască, nătăfleț, tont, zăpăcit. Ei devin vagabonzii ulițelor, căscăunzii răspîntiilor, trîntorii cafenelelor. VLAHUȚĂ, O A. 189. Ei îl porecleau zicîndu-i căscăundul satului. ISPIRESCU, L. 299. – Variantă: căscăún, -ă (CONTEMPORANUL, III 730) s. m. și f.
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. Gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde
căscăúnd s. m., pl. căscăúnzi
CĂSCĂÚND s. v. cască-gură, gură-cască, gură-căscată.
căscăund m. cașcă-gură: de boiul lui mărunțel cu chipul căscăund ISP. [Lat. CASCABUNDUS].
căscăúnd, -ă s. și adj. (d. căscăŭ cu term. din bolund). Munt. Căscăŭ.
căscăund s. v. CASCĂ-GURĂ. GURĂ-CASCĂ. GURĂ-CĂSCATĂ.

căscăund dex

Intrare: căscăund (adj.)
căscăund adjectiv
Intrare: căscăund (s.m.)
căscăund substantiv masculin